vineri, 25 martie 2016

Acvila nu mănâncă terorişti

Suntem o civilizaţie de nătărăi patentaţi. Degeaba facem toţi 10-20 ani de şcoală, degeaba a ajuns cartea superaccesibilă (gândiţi-vă la cartea electronică şi comparaţi-o cu pergamentul egiptean sau cu cărţile copiate manual din Evul Mediu), totul e în zadar. E la fel de greu de găsit astăzi un om înţelept în aglomeraţie cât un maestru zen în Himalaya. Toată nebunia asta cu accesul la cunoaştere nu schimbă dimensiunea fundamental prostească a oamenilor. Şi, aşa cum prietenul la nevoie se cunoaşte, prostia se fuduleşte în situaţiile de criză. Ca de exemplu, zilele trecute, după atentatele din Bruxelles. Isteria anti-islam şi anti-imigraţie a atins cote apocaliptice. S-au reciclat toate refrenele dinainte ştiute (vor să facă din noi califat, ne islamizează, pământul voievozilor nu ne lasă, ne pierdem identitatea, două civilizaţii incompatibile etc), ba chiar au apărut câteva noi (aceasta este o declaraţie de război, ce fac serviciile de securitate, trebuie mai mult control şi mai puţine libertăţi etc).

Lucrurile sunt, în esenţa lor, supărător de simple. Romanii ziceau: Aquila non capit muscam. Acvila nu mănâncă muşte. Construiseră un imperiu, aveau probabil cea mai mare putere militară din lume pe atunci, erau invincibili, dar învăţaseră să se teamă de lucrurile mărunte. Nimic nu se putea împotrivi falangelor create de soldaţii romani, dar câţiva arcaşi abili în noapte puteau secera vieţile celor dintr-o tabără în repaus. O mare putere nu se teme de confruntarea cu o şi mai mare putere, ci de sâcâielile mărunte ale unor luptători de guerillă curajoşi şi pricepuţi. Uzura, dacă e tenace, poate distruge la fel de mult ca o confruntare hotărâtoare. Mă scuzaţi că vă servesc banalităţi ale manualelor de strategie militară, nu cine ştie ce găselniţă.

Şi-ar mai fi ceva ce noi trecem prea lesne cu vederea: orice armă îşi are punctul slab. Orice naş îşi are naşul. Ditamai tancul poate fi oprit cu un om decis care stie unde să arunce un borcan plin de benzină din care iese o cârpă în flăcări. Nu există proporţie între costurile unui tanc şi cele pentru un cocktail Molotov, nici între tehnologia cuprinsă într-un tanc şi inteligenţa de care e nevoie pentru a fabrica una dintre cele mai eficace bombe artizanale. Şi totuşi, tancul îngheaţă. Toate, dar absolut toate armele au contra-arme. Toate formele de protecţie sunt penetrabile. Niciun atac nu este 100% eficace, nicio apărare nu este 100% sigură. Armata israeliană, a cincea armată ca putere din lume, a fost oprită în două rânduri de Hizballah, forţă paramilitară neglijabilă în toate evaluările experţilor.


Noi, euroamericanii, am inventat războiul perfect. Suntem politicoşi, mergem la cei pe care-i atacăm acasă, nu-i facem să se deranjeze cu trupele şi logistica până la noi. Suntem idealişti, ne deranjează că inamicii noştri nu-s democraţi, că nu-s sinceri şi ascund de noi armele de distrugere în masă, că nu se poartă suficient de bine cu femeile lor lăsându-le să voteze şi dezbrăcându-le ca pe nişte femei fericite. Ne supără religia lor care nu-i suficient de bună faţă de absenţa religiei noastre. Ne incomodează absenţa lor de civilizaţie în raport cu excesul nostru. De aceea mergem, le distrugem oraşele, infrastructura, instituţiile civile. Le dăm şansa să renască din ruine, acoperindu-le ţara cu moloz. În Iraq am izbutit un lucru fabulos după ce l-am înlăturat pe Saddam Hussein: am concediat toţi bugetarii (toată poliţia, toată armata, tot învăţământul, toată sănătatea), am abrogat toate legile şi am “reconstruit” ţara cu materiale 100% importate din ţările limitrofe. Nu cunosc vreo ţară care să fi fost anulată vreodată ca Iraqul, nici în vremea naziştilor, nici în cea a sovietelor. Cred că în timpul lui Nabucodonosor ţara a fost mult mai organizată şi mai paşnică decât în timpul guvernatorului american Paul Bremer. In tot acest timp, acasa, oamenii nici nu stiu de razboi. Nimeni nu le cere sa sprijine efortul tarii, nimeni nu le promite nimic deosebit legat de victorie. Noi am inventat razboiul de departe, in timp ce acasa e pace si distractie. Suntem in razboiu fara sa fim in razboi.

Libia lui Muammar Al-Gadaffi a avut aceeaşi soartă. Praf peste pulbere, dezolare şi distrugere. Nu-mi mai amintesc care a fost pretextul, oricum nu contează. Democraţie contra petrol, jaf cum nu s-a mai văzut în istorie, pentru că noi, euroamericanii, am inventat războiul-calamitate, invaziile de lăcuste umane care distrug totul şi nu aduc nimic în schimb. Noi nici măcar nu mai facem imperii, ar însemna să ne asumăm şi să dăm ceva, să facem drumuri, să aducem realmente civilizaţia şi să le-o dăm, noi sugem ca anofelii tot ce ne imaginăm că ne trebuie, tot ce-ar ajuta îmbuibării noastre năpraznice. Romanii au adus peste tot instituţii juridice, musulmanii au adus o religie nobilă, noi n-avem nimic de dat, totul de luat. Africa postcolonială geme în continuare sub cizma franceză, belgiană sau olandeză. Doar de puţină vreme a început să respire America de Sud (the american backyard, curtea privată a SUA, cum e numită în Doctrina Monroe), iar liderii acestei ample mişcări de independenţă sunt toţi diabolizaţi continuu în presa mainstream, ca şi Vladimir Putin, pentru vina de a nu-şi fi pus ţara pe tavă lăcomiei europenilor.

În Bruxelles, luna asta, a crăpat o bubă. Ne-au trimis unii o mostră de război: câte puţin din Iraq, câte puţin din Libia, câte puţin din Siria, câte puţin din Palestina. N-a fost mult, doar o linguriţă. Ei înoată în ceea ce-am avut noi. Ştiu, a durut. Ne-a pişcat. Muştele pişcă acvila, i se bagă sub pene şi-o ciupesc de piele. Acvila se poate scutura, dar nu poate lupta împotriva lor. Pasărea asta maiestoasă, care vede iepurele de la 3000 m şi-l poate captura din picaj, trebuie să înveţe să sufere din cauza unor muşte albastre pe care tot ea le prăseşte în resturile de carne. Aşa e viaţa şi e firesc să fie aşa: marea fericire de a fi acvilă merge mână în mână cu necazul de a fi năpădita de nişte insecte jegoase. Cam aşa arată echilibrul, şi nu-i chiar ca-n pozele de album.

La Bruxelles, civilizaţia noastră lobotomizată a aflat că toate au un preţ. A aflat ceea ce-a uitat, nu ceea ce n-a ştiut niciodată. Că nu se poate să omori civili iraquieni, sirieni, libieni, iar acasă să meargă circul fără nicio sincopă. Da, ştiu, e nedrept să moară civili nevinovaţi. Dar nu-i decât un schimb de experienţă: dacă vă imaginaţi că “ai noştri” merg frumos pe un tăpşan în Afghanistan ca să se bată cu soldaţii lor profesionişti, vă înşelaţi. În războaiele moderne, adică de la primul război mondial încoace, populaţia civilă este ţintă predilectă a atacurilor armate. Aveţi senzaţia că în Serbia a fost altfel? Uitaţi-vă la ruinele din Gaza, sau la munţii de moloz din Siria, ca să pricepeţi că noi mergem peste ei să le dărâmăm plafonul în cap, cu vecinii de deasupra cu tot, în timp ce ascultă ştirile la televizor. În Bruxelles, victimele guvernului nostru ne-au trimis salutări.

Aş vrea să văd (ştiu, sunt un tâmpit, vreau luna de pe cer), aş vrea să văd un oficial spunând: începând de azi înainte, nu vom mai da curs misiunilor NATO de agresiune asupra popoarelor suverane. Începând de azi, nu ne vom mai amesteca în treburile interne ale altei ţări. Nu vom mai jefui bunurile altora, şi vom restitui ceea ce am obţinut prin rapt. Nu vom mai omori alte popoare, soldaţi sau civili, în războaie cu justificări ficţionale. Îi vom pedepsi pe cei care au minţit opinia publică pentru a genera aceste războaie. Vom cumpăra ceea ce nu ne aparţine, vom respecta ceea ce nu am construit. Aş vrea să ne uităm fiecare în oglindă şi să spunem: NOI SUNTEM BĂIEŢII RĂI. Nu de mai multă securitate este nevoie, ci de onestitate. Nu ne trebuie doi poliţişti pe cap de locuitor, sau garduri de sute de kilometri, trebuie doar să ne lepădăm de ipocrizie, să ne asumăm păcatele şi să ne căim pentru ele. Avem o problemă autentică, una care nu se rezolvă cheltuind mai mulţi bani. De fapt, adevăratele probleme se recunosc tocmai prin aceea că nu se soluţionează câtuşi de puţin cu bani.


Desigur, nimic din ceea ce vreau eu n-o să se întâmple. Flăcăii noştri o să continuă să ucidă şi să jefuiască departe de casă, în timp ce noi o să ne uităm la televizor la seriale amuzante, sau o să ascultăm muzică inteligentă despre inconvenientul de a trăi. Din când în când unii o să se întoarcă între patru scânduri, iar noi o să-i omagiem la ştiri numindu-i “eroi” şi-o să-i înmormântăm cu onoruri militare. Din când în când câte un descreierat o să pună o bombă într-un aeroport, sau într-o gară, sau la un metrou. Ne vom uni cu toţii împotriva teroriştilor lor, după care vom vorbi despre pace şi nevinovăţie. N-o să ne întrebăm niciodată cât sânge e în benzina pe care o băgăm în rezervor sau în metalele rare din smartfonul nostru. Guvernul va aloca din ce în ce mai mulţi bani pentru a ne proteja, pentru că guvernul este făcut din oameni şi nu din acvile. Mai multe camere, mai mulţi poliţişti, mai multe reglementări. Iar nouă n-o să ni se pară nimic suspect, pentru că suntem o civilizaţie de nătărăi patentaţi, după cum spuneam la început. În ansamblu, lucrurile vor sta, ca să zic aşa, destul de mişto.

5 comentarii:

  1. "I gave-up on my species" George Carlin :)
    http://youtu.be/ls8RXqyZDsk

    RăspundețiȘtergere
  2. Draga Radule,te rog sa nu cazi in capcana baietilor care vor ca noi sa vedem atentate acolo unde nu sunt.Ceea ce s-a intamplat la Bruxelles este continuarea unei piese de teatru inceputa la 11 septembrie 2001 si continuata prin Madrid,Londra,Paris si alte locuri pline de spalati pe creier care cred in Breaking Jews pardon, News.Din pacate,mai au un pic si curata tot terenul in jurul Marelui Israel pentru ca si statele musulmane sunt infestate la varf.Stii ca Erdogan este Donmeh?Stii ca al Saud sunt cryptojews?Tot ce se intampla in Europa este pentru un regim autoritar mai al dracului decat cel impus americanilor prin Patriot Act.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, stiu, ipoteza unor operatiuni sub steag fals nu poate fi deloc exclusa.

      Ștergere
    2. Mai este si ipoteza ca gruparile teroriste sunt de o ineficienta crancena. Muncesc ei saracii luni de zile sa puna la cale atacuri teroriste unele dupa altele si nu reusesc sa ocupe nici o pozitie in statisticile, nu globale, dar nici macar nationale. Halal asa dusmani. Cel putin in Statele Unite am banuiala ca sunt intrecuti de elevii care isi impusca colegii si profesorii. In Europa sigur se situeaza sub rata deceselor cauzate de fenomene meteorologice (alt exemplu mai bun nu mi-a venit). Ziceam si eu. Sper sa nu le dau vreo idee papusarilor, ca zau, tare m-as simti vinovat.

      Ștergere