Edward W. Said, Orientalism (recenzie)

Motto: « Un oriental trăieşte în orient, trăieşte o viaţă de lene orientală, într-o stare de despotism şi de senzualitate orientale, plin de fanatism oriental. » (Edward W. Said)

 Profesor de engleză şi literatură comparată la Columbia University, Edward Wadie Said a fost, din multe puncte de vedere, cea mai importantă voce a diasporei palestiniene, echivalentă în ale erudiţiei intelectuale cu cea a lui Yasser Arafat în ale acţiunii politice. Născut la Ierusalim în 1935, în epoca Mandatului britanic, într-o familie creştină cu puternice simpatii occidentale (tatăl – cetăţean american cu rădăcini arabe, iar mama – admiratoare a Prinţului de Wales), făcea referire la sine numindu-se « un creştin implicat în cultura islamică ». Poate că dacă n-ar fi exista acest cocktail identitar fabulos (un băiat arab cu prenume britanic care face şcoala în Egipt, cu un paşaport american în buzunar), critica epistemologiei orientaliste nu ar fi fost niciodată abordată aşa cum a făcut-o cel care devenea, la apogeul carierei, membru al American Academy of Arts and Science, al Royal Society of Litterature şi al American Philosophical Society.

 Presărată cu teze, argumentaţii meticuloase şi vaste exemplificări documentate, lucrarea sa principală, Orientalism, este construită în jurul unei idei-nucleu : pseudo-ştiinţa orientalismului este o sumă de presupuneri false în legătură cu tot ceea ce nu este Euroamerica. Întreaga percepţie a Occidentului faţă de restul lumii este în cel mai bun caz suspectă, iar în general lipsită de orice valoare autentică. Enunţând dintru început acest lucru, considerăm că nu este lipsit de interes să survolăm hăţişurile unei lecturi demistificatoare.

 Accepţiunile termenului « orientalism » 

 Prin acest termen, Edward Said înţelege trei accepţiuni :
 I. Cea universitară – o etichetă ataşată unui număr important de instituţii de învăţământ superior. Mai nou, rebotezată : « études orientales » (area studies).
 II. O concepţie mai largă, un stil de gândire fundamentat pe distincţia ontologică şi epistemologică între « Orient » şi « Occident ».
 III. Un stil de dominaţie, de restructurare şi de autoritate asupra Orientului.

 De ce reflexia epistemologică trebuie să analizeze şi discursul orientalist ? Pentru că altfel este cu neputinţă să înţelegem disciplina extrem de sistematică ce a permis culturii europene să gestioneze şi să producă Orientul din punct de vedere politic, sociologic, militar, ideologic şi imaginar în perioada ulterioară secolului « luminilor ». Mai mult decât atât, este de presupus că şi cultura euroamericană s-a definit şi şi-a precizat identitatea demarcându-se de un Orient pe care l-a considerat constant ca o formă a ei însăşi inferioară şi refulată. Se poate susţine că trăsătura esenţială a culturii euroamericane este ideea că identitatea sa proprie este superioară în raport cu arierarea orientală.

 Naşterea orientalismului ca disciplină de studiu fără echivalent (nu există nicio catedră de occidentalism în Asia sau aiurea) a fost precedată de o convenţie ştiinţifică : Orientul este şi trebuie să rămână un fapt de natură inertă. Numai aşa s-a putut eşafoda corpul de doctrine şi de practici în care s-au investit generaţii după generaţii de cărturari. Rasismul şi imperialismul Vestului n-ar fi putut exista dacă nu s-ar fi cultivat concomitent o viziune dogmatică în care orientalul a fost constant un reper abstract, ideal şi imuabil.

 Despre o limită pe care prea des ne facem că n-o vedem 

 Într-un mod tacit, praxisul universitar occidental a declarat ca fiind neserioasă abordarea conexiunii dintre cunoaştere şi politic. Or, în practică, realitatea este aceea că nimeni n-a descoperit cum să detaşeze omul de ştiinţă de lucrurile vieţii, de implicarea sa într-un ansamblu de credinţe, într-o poziţie socială şi politică. Oricât de mult s-ar strădui cineva să atingă libertatea în raport cu inhibiţiile şi restricţiile impuse de realitatea cotidiană, cunoaşterea pe care o produce este una politizabilă. Din acest punct de vedere imposibil de respins în mod sincer, protocolul obiectivităţii pretins suprapolitice atât de des invocat de cercetători nu este altceva decât pură convenţie retorică, dacă nu ipocrizie, în condiţiile în care societatea politică penetrează zonele societăţii civile şi le saturează cu semnificaţii care o privesc în mod direct.

 Orientalismul este distribuţia unei concepţii geo-economice în texte de estetică, de erudiţie, de economie, de sociologie, de istorie şi de filologie. E o serie de « interese » pe care le creează şi le întreţine prin descoperiri erudite, reconstrucţie filologică, analiză psihologică, descriere de peisaje şi descriere sociologică. Este un anume discurs care nu e în relaţie directă cu puterea politică brută, dar care este produs şi există în cursul unui schimb inegal cu diferite tipuri de putere (politică, intelectuală, culturală şi morală). Orientalismul este o dimensiune considerabilă a culturii politice şi intelectuale moderne care are mai puţine raporturi cu Orientul decât cu « lumea noastră ».

 Procedeul prin care erudiţia contemporană îşi conservă puritatea este cel al izolării textului de epoca în care a fost creat : se discută despre Locke şi Hume, sau despre curentul empirist, fără să se ţină cont de faptul că există la aceşti reprezentanţi o relaţie explicită între doctrinele lor « filosofice » şi teoria rasială, justificarea sclavagismului şi argumentele în favoarea exploatării coloniale. Totul pe fondul declarării hors jeu a abordării studierii serioase a imperialismului în cultură, demers în cadrul căruia critica orientalismului este un pas important. Dacă am fi sinceri, am admite că premiza superiorităţii indiscutabile a civilizaţiei euroamericane domină studiile, imaginaţia şi instituţiile noastre savante, şi că specialistul în studii literare nu a fost format doar pentru literatură, ci şi, dintr-o perspectivă mai vastă şi mai serioasă din punct de vedere intelectual, pentru politică şi analiza ideologică. Şi această trăsătură poate fi găsită cu uşurinţă la un Newman, Macaulay, Ruskin, George Elliot sau Dickens, eroii culturii liberale.

 Orientalismul ca sumă de reprezentări

 Orientalismul este doar unul dintre produsele sistemelor hegemonice care saturează cultura euroamericană şi care marchează prin constrângeri interne scriitorii şi gânditorii reprezentativi. În virtutea acestei observaţii, nu este lipsit de motiv faptul că lucrările germane cele mai celebre asupra orientului, Divanul occidental-oriental al lui Goethe şi Eseul asupra limbii şi filosofiei indienilor al lui Friedrich Schlegel, îşi au originea într-o croazieră dincolo de Rhin şi respectiv în orele petrecute în bibliotecile pariziene. Orientalismul este fundamentat pe exteriorite, pe ceea ce orientalistul, poet sau erudit, spune, descrie, lămureşte despre Orient. Prin ceea ce spune, orientalistul este întotdeauna în afara Orientului, iar Orientul nu-l priveşte niciodată în calitate de cauză primă a afirmaţiilor sale. 

Fireşte, nu mai trebuie adăugat că ceea ce este pus în circulaţie în mod curent despre o cultură nu este adevărul, care se sustrage încercărilor celor mai ingenue, ci nişte reprezentări. De aceea există un Orient lingvistic, un Orient freudian, un Orient spenglerian, un Orient darwinist, un Orient rasist, etc. Dar nu a existat niciodată un Orient pur, necondiţionat. Înţelegem mai uşor de ce tot eşafodajul de fantasme universitaroide care trece sub numele de « orientalism » nu este, până la urmă, decât un savant sistem de citări din lucrări şi autori « cu autoritate ». În limbajul europenilor, orientalul este un om care e judecat (ca într-un tribunal), ceva care este studiat şi descris (ca într-un curriculum), ceva care este supravegheat (ca într-o şcoală sau o puşcărie), ceva care este ilustrat (ca într-un manual de zoologie). Orientalismul este deci ştiinţa despre Orient care plasează lucrurile din Orient într-o clasă, un tribunal, o puşcărie, un manual, pentru a le putea analiza, studia, judeca, supraveghea şi guverna. 

Or, şi aici Edward Said face o observaţie epistemologică imposibil de respins : « Domeniile sunt, bineînţeles, fabricate. Dobândesc coerenţă şi soliditate cu timpul, pentru că savanţii se consacră într-un mod sau în altul la ceea ce pare o disciplină general acceptată. Dar e de la sine înţeles că un domeniu de cercetare este rareori definit atât de simplu pe cât pretind partizanii cei mai convinşi, care sunt de obicei nişte erudiţi, nişte profesori, nişte specialişti, etc. » Orientalismul este consacrat de cei care s-au ocupat de lucruri legate de Orient (specialişti în drept islamic, specialişti în dialecte chineze sau în religiile Indiei), care sunt atât de diferiţi între ei încât trebuie să ne obişnuim cu ideea că una dintre caracteristicile majore ale orientalismului este dimensiunea sa enormă nedeterminată, însoţită cu o capacitate aproape infinită de subdivizare.

 Oricât de mult ne-ar place să credem că o bună parte din corpusul de lucrări al orientalismului s-a format sub presiunea evenimentelor de pe teren, în cea mai pură tradiţie ştiinţifică a empirismului şi a experimentalismului, realitatea este că atunci când un savant orientalist (format în bibliotecă) se deplasa în zona în care era specialist, el era deja blindat cu nenumărate maxime abstracte despre « civilizaţia » pe care o studiase. Rari au fost cei care s-au interesat de altceva decât de dovedirea « adevărurilor » pe care le aplicau, fără mare succes, unor indigeni incapabili să înţeleagă, deci degeneraţi. Or, până în secolul al optsprezecelea cel puţin, Europa avea o înţelegere fondată pe ignoranţa (complexă) a uneia dintre formele culturii orientale, cultura islamică. De ce am crede că în privinţa Chinei şi a Indiei lucrurile ar fi stat vreodată mai bine ? 

Orientalismul ca maladie mentală 

 Orientalismul se exercită ca o triplă forţă, care acţionează asupra Orientului, a orientalistului şi a consumatorului occidental de orientalism. Orientul este corijat, chiar penalizat, pentru faptul că se găseşte în afara limitelor societăţii euroamericane. Atitudinea orientalistului împărtăşeşte cu magicul caracterul de sistem închis, care se conţine pe sine însuşi şi în care obiectele sunt ceea ce sunt pentru că sunt ceea ce sunt odată pentru totdeauna, din raţiuni pe care nicio constatare empirică nu le poate modifica. Toate ideile despre Orient sunt peremptorii, de la sine înţelese. Timpul la care se raportează este eternul atemporal. Din punct de vedere psihologic, orientalismul este o formă de paranoia, un tip de cunoaştere care nu are nimic în comun cu cunoaşterea istorică obişnuită, de exemplu.

 Oricât ar părea de bizar, şi în ciuda oricărei logici, în orientalism autoritatea textuală este mult mai importantă decât autoritatea realului. Atitudinea e favorizată de succesul ei aparent : nu este facil să îndepărtezi un text care pretinde că are cunoştinţe în privinţa a ceva real. I se atribuie valoare de expertiză. I se pot adăuga autoritatea savanţilor, a instituţiilor şi a guvernelor, acordându-i mai mult prestigiu decât are el garanţie de succes practic. Ceea ce e şi mai grav, frizând halucinaţia, este că acest tip de texte poate creea nu doar cunoaştere, ci şi realitatea însăşi pe care pare s-o descrie. Flaubert s-a referit la ele ca la unităţi de informaţie preexistente, componente ale catalogului de idei de-a gata.

 Realitate este că atunci când începem să concepem orientalismul ca o proiecţie a Occidentului asupra Orientului şi ca pe o voinţă a primului de a-l domina pe cel de-al doilea, ne mai rămân foarte puţine surprize. Trebuie spus fără ocolişuri că orientalismul nu este un demers intelectual neutru, de erudiţie pură (în măsura în care ar exista ceva care să justifice asemenea pretenţii), ci un sistem de gândire care s-a ridicat întotdeauna de la detaliul omenesc la o viziune « transumană » – o observaţie făcută asupra unui poet arab din secolul zece se automultiplica în asemenea măsură încât devenea una asupra mentalităţii orientale din Egipt, Iraq sau Arabia, în vreme ce cutare verset coranic devenea cea mai bună dovadă a senzualităţii islamice.

 Orientalismul ca ideologie a dominării 

 Înainte de a fi o fiinţă umană, orientalul este un oriental. Abia apoi el este o fiinţă umană, iar în al treilea rând este tot un oriental. Acesta este traseul « ortodox » al specialistului orientalist atunci când trebuie să se pronunţe în privinţa obiectului său de studiu. Atunci când orientalii se luptă împotriva ocupaţiei colonialiste, el spune că aceştia n-au înţeles niciodată în maniera euroamericanilor ce este self-government. Atunci când unii orientali se opun discriminării rasiale în vreme ce alţii o practică – « în fond, toţi sunt nişte orientali ». Dacă palestinienii arabi se opun instalării pe pământurile lor a israelienilor – este vorba de nimic altceva decât de « întoarcerea islamului », adică de opoziţia islamică faţă de populaţiile non-islamice. Istoria, politica, economia nu contează. Orientul rămâne Orient, adică un Disneyland în care idei de tipul stânga vs. dreapta nu au curs.

 Atunci când anticolonialismul mătură şi unifică întreaga lume orientală, orientalismul condamnă acest curent ca fiind ceva nociv şi insultător la adresa democraţiilor occidentale. Atunci când lumea îşi pune probleme grave şi de importanţă generală, ca cea a pericolului nuclear, a rarităţii resurselor, şi cere ca niciodată justiţie şi echitate economică, politicienii occidentali exploatează caricaturi populare ale Orientului, la sursa căreia se află tehnocratul instruit pe jumătate, dar şi orientalistul super-instruit. Arabizanţii plătiţi de aparatele politice avertizează pompos împotriva planurilor pe care arabii le au pentru a cuceri lumea, alături de chinezii perfizi, indienii pe jumătate goi, descrişi cu toţii ca fiind nişte vulturi care se hrănesc cu generozitatea euroamericană.

 Arabii, de exemplu, apar în imaginarul colectiv ca fiind călare pe cămile, terorişti, ca nişte desfrânaţi cu nas coroiat şi nişte venali a căror bogăţie nemeritată este un afront la adresa adevăratei civilizaţii. Se presupune implicit că occidentalii, deşi aparţin unei minorităţi la nivel mondial, au dreptul de a poseda şi cheltui cea mai mare parte a resurselor planetare. De ce ? Pentru că, spre deosebire de orientali, ei sunt adevăratele fiinţe omeneşti. Antropocentrismul s-a aliat cu eurocentrismul atunci când burghezul occidental a început să creadă că prerogativa sa exclusivă este nu doar de a gestiona lumea non-albă, ci de a o poseda. Probabil că acesta este unul dintre cele mai clare exemple de gândire dezumanizată.

 În mod ironic, orientalul îşi are locul în imaginarul colectiv euroamerican alături de arieraţi, degeneraţi, non civilizaţi, retardaţi, într-un cadru construit plecând de la determinism biologic şi reproşuri moralo-politice. Implantat în societatea occidentală, orientalul « se înrudeşte » ci delicvenţii, nebunii, femeile şi săracii, adică rămâne în mod lamentabil Celălalt. El nu este niciodată analizat ca un cetăţean, sau măcar ca o persoană, ci ca o problemă ce trebuie rezolvată, ca cineva care trebuie închis undeva, sau cucerit. Orientalistul, atunci când evocă Orientul, vorbeşte despre o absenţă, în vreme ce el însuşi se impune în mod impudic ca o prezenţă. Abundă exemplele de orientalişti ale căror afirmaţii absolute denigrează în întregime subiectul studiilor lor (Julius Wellhausen, Théodor Nöldeke, Ignaz Goldziher, Carl Becker, C. Snouck Hurgronje, Louis Massignon, Duncan Black Macdonald, William Robertson Smith etc).

 Atunci când orientalismul încetează să fie strict o problemă epistemologică, lucrurile nu fac decât să devină şi mai grave. Sistemul de ficţiuni ideologice numit « orientalism » are în lumea contemporană implicaţii profunde, şi asta nu doar pentru că, intelectual vorbind, este prea puţin onorabil. Experţii care îi consiliază pe oamenii politici în privinţa Orientului Apropiat sunt, aproape fără excepţii, formaţi la şcoala acestei pseudo-ştiinţe. Tentaţi de audienţă mondială şi salarii grase, aceştia dau directive fondate pe abstracţii care se vând bine, îmbrăcând în noul jargon politic vechi clişee orientaliste. În ciuda eşecurilor sale, a jargonului deplorabil, a rasismul de-abia ascuns, orientalismul înfloreşte. Edward W. Said a murit în 2003 înainte de a fi cântărit care este contribuţia unui orientalist ca Bernard Lewis, consilierul lui George W. Bush în probleme legate de Orientul Apropiat, în catastrofele umanitare care au marcat invadarea Iraqului şi a Afghanistanului.