Cum să organizezi o vânătoare de vrăjitoare reuşită – astăzi, Olivia Steer

Ca să înţelegem mai bine despre ce va fi vorba în acest text, este imperios necesar să ne lămurim puţin ce au fost în istorie vânătorile de vrăjitoare. În ciuda a ceea ce cred mulţi, n-au avut loc în Evul Mediu, ci taman în Renaştere şi în Secolul Luminilor, adică în perioadele istorice în care oamenii au decis s-o lase mai uşor cu creştinismul. Spectacular vorbind, o vânătoare de vrăjitoare începe atunci când comunitatea, într-o superbă stare de exaltare, se aglutinează şi decide să se comporte în funcţie de cel mai tâmpit membru al ei (nu eu am zis-o, ci Ortega y Gasset), pentru că neapărat o masă se raportează la cel mai mic numitor comun, niciodată altfel. Şi, pentru că la vremurile acelea încă nu apăruse defularea prin proteste şi lozinci, masa renascentisto-iluministă căuta o femeie pe care să-şi reverse mânia populară, învinovăţind-o ba că e secetă, ba că nu sunt locuri de muncă, ba că s-a pierdut o oaie din turma satului. După care, fiind o perioadă în care omul se afla în centrul tuturor lucrurilor, iar gândirea raţională era la mare cinste, femeia era arsă ireversibil pe rug. Cam acesta este ritualul vânătorii de vrăjitoare, rămas în memoria colectivă până în zilele noastre.

În ciuda a ceea ce credem că ştim toţi, în Evul Mediu catolic vrăjitoarele nu au căzut victime unor astfel de jalnice episoade pentru că Biserica Romano-Catolică le-a interzis pur şi simplu prin Conciliul de la Panderbon (sfârşitul secolului VIII după Hristos). Se pare că subtilii şi apofaticii catolici interpretau à la lettre butada “Dumnezeu urăşte păcatul dar îi iubeşte pe păcătoşi”, ceea ce nu se poate spune despre protestanţii germani, cu toată sola Scriptura lor cu tot. Inchiziţia nu s-a preocupat niciodată de vrăjitoare, ci doar de acuzaţiile de erezie, pe care altfel le-a tratat cu foarte multă blândeţe, cerându-le celor ajunşi pentru prima dată în faţa tribunalului ecleziastic să renunţe la opiniile a căror falsitate era demonstrabilă. Practic, Inchiziţia a fost singurul tribunal din lume care-ţi cerea să nu fii prost. Reţinem, pentru că este important pentru ceea ce urmează să zicem, atmosfera deloc inchizitorială în care aveau loc vânătorile de vrăjitoare: câteva zeci de oameni care ştiau bine care-i treaba învinuiau o femeie de competenţe care lor le lipseau. După care o băteau bine, pentru că n-are sens să omori pe cineva fără partea de distracţie. Femeia nu putea spune nimic în apărarea ei, călăii ei ştiind prea bine despre ce este vorba. Nu se aduceau probe de niciun fel, nu exista avocat. Oricât de bune ar fi intenţiile în teorie, în practică orice vânătoare de vrăjitoare se traduce printr-o gloată care urlă până-i fierbe saliva în colţul gurii înainte de a omorî un om.

Jean-François Lyotard, La Condition postmoderne (recenzie)

O lectură ca lucrarea lui Lyotard te poate surprinde în mod contradictoriu: întâi de toate ai senzaţia că nu-ţi oferă nimic nou, că ai adoptat deja toate ideile prezentate cu mult înainte să le întâlneşti sub formă livrescă, că le-ai interiorizat, că sunt de la sine înţelese. Cititor cuminte, ai toate şansele să parcurgi o carte devenită deja clasică, pe care o poţi cita la seminarii sau în discuţii intelectuale. Poţi, presupun, să-ţi îmbogăţeşti chiar repertoriul erotic, sigur există un/o el/ea, jumătatea ta, gata să sucombe la acest discurs. Despre cealaltă stare care te poate vizita este mai corect să vorbesc în încheierea acestei recenzii.

 Definiţia pe care acest volum o consacră perioadei deschisă de deceniul VI euro-american este ea însăşi de notorietate: „Simplificând la maxim, numim postmodernă incredulitatea în raport cu miturile fondatoare (métarécits).” Ca observaţie: termenul francez métarécits este greu traductibil în limba română, fiind format din substantivul récit, care poate fi asimilat povestirii, poveştii, istorisirii, dar care înseamnă stricto sensu „ceea ce se povesteşte”, şi un prefix al cărei semnificaţie oscilează între „deasupra” (ca în metafizică – ceea ce domină planul fizic) şi „despre”. O traducere adecvată, dar total impractică a termenului ar fi „ceea-ce-se-povesteşte-despre-(ceva)”. Vom vorbi însă, de la caz la caz, despre mituri fondatoare, despre epistemologie, despre povestire pur şi simplu.

Ce magică eşti, lumea mea! (comentarii la Cronicile Narniei)

În două locuri din primul volum al Cronicilor Narniei, şi anume în capitolul VI şi în capitolul X, C. S. Lewis este surprinzător atunci când afirmă că vrăjitorii sunt “dreadfully practical”. Surprinzător poate pentru lumea noastrã, care vede în magie un lucru antic, în cel mai bun caz medieval, deci oricum cu totul străin epocii noastre... cum să zic, pragmatică, nu-i asa?

 Şi totusi Lewis are, la modul cel mai profund, dreptate. Ideea că gândirea magică şi gândirea practică sunt mai degrabă asemănătoare decât antinomice i-a fost probabil sugerată, indirect, de Francis Bacon. Se stie că acesta din urmă trece pentru cei mai mulţi drept fondatorul epistemologiei moderne, adică a măsurii cu care măsoară aproape toţi oamenii de azi. Că Bacon a fost un tolomac, n-ar trebui să uimească pe nimeni, având în vedere ce-a ieşit. Joseph de Maistre îl dispreţuieşte profund atât pentru ateism cât si pentru meschinăria în gândire de care a dat dovadă. Interesant este în ce constã prostia lui Bacon (lăsând deoparte amănuntul... picant că-l chema... hm... Slănină): după ce s-a exersat o vreme în alte magiei, dar fără cap, adică doar el şi nişte grimoare, ignorând că magia, ca multe lucruri serioase, are nevoie de un maestru ştiutor, care la rândul lui să fi deprins de la un alt maestru ştiutor, a conchis că de fapt vrăjitoria este ineficace, nefiind cu nimic superioară religiei (pe care o ignora cu desăvârşire, de unde lipsa de importanţă în ochii lui). Aşadar, bazele epistemologiei moderne sunt puse de un tip cu veleităţi neîmplinite de vrăjitor. Nu pot dori răul nimănui, dar ar fi fost mai bine ca Slănină să fi reuşit măcar din când în când câte un “abracadabra”, dar se pare în absenţa metodei corecte nimic nu izbuteşte...

Edward W. Said, Orientalism (recenzie)

Motto: « Un oriental trăieşte în orient, trăieşte o viaţă de lene orientală, într-o stare de despotism şi de senzualitate orientale, plin de fanatism oriental. » (Edward W. Said)

 Profesor de engleză şi literatură comparată la Columbia University, Edward Wadie Said a fost, din multe puncte de vedere, cea mai importantă voce a diasporei palestiniene, echivalentă în ale erudiţiei intelectuale cu cea a lui Yasser Arafat în ale acţiunii politice. Născut la Ierusalim în 1935, în epoca Mandatului britanic, într-o familie creştină cu puternice simpatii occidentale (tatăl – cetăţean american cu rădăcini arabe, iar mama – admiratoare a Prinţului de Wales), făcea referire la sine numindu-se « un creştin implicat în cultura islamică ». Poate că dacă n-ar fi exista acest cocktail identitar fabulos (un băiat arab cu prenume britanic care face şcoala în Egipt, cu un paşaport american în buzunar), critica epistemologiei orientaliste nu ar fi fost niciodată abordată aşa cum a făcut-o cel care devenea, la apogeul carierei, membru al American Academy of Arts and Science, al Royal Society of Litterature şi al American Philosophical Society.

 Presărată cu teze, argumentaţii meticuloase şi vaste exemplificări documentate, lucrarea sa principală, Orientalism, este construită în jurul unei idei-nucleu : pseudo-ştiinţa orientalismului este o sumă de presupuneri false în legătură cu tot ceea ce nu este Euroamerica. Întreaga percepţie a Occidentului faţă de restul lumii este în cel mai bun caz suspectă, iar în general lipsită de orice valoare autentică. Enunţând dintru început acest lucru, considerăm că nu este lipsit de interes să survolăm hăţişurile unei lecturi demistificatoare.