Jean-François Lyotard, La Condition postmoderne (recenzie)

O lectură ca lucrarea lui Lyotard te poate surprinde în mod contradictoriu: întâi de toate ai senzaţia că nu-ţi oferă nimic nou, că ai adoptat deja toate ideile prezentate cu mult înainte să le întâlneşti sub formă livrescă, că le-ai interiorizat, că sunt de la sine înţelese. Cititor cuminte, ai toate şansele să parcurgi o carte devenită deja clasică, pe care o poţi cita la seminarii sau în discuţii intelectuale. Poţi, presupun, să-ţi îmbogăţeşti chiar repertoriul erotic, sigur există un/o el/ea, jumătatea ta, gata să sucombe la acest discurs. Despre cealaltă stare care te poate vizita este mai corect să vorbesc în încheierea acestei recenzii.

 Definiţia pe care acest volum o consacră perioadei deschisă de deceniul VI euro-american este ea însăşi de notorietate: „Simplificând la maxim, numim postmodernă incredulitatea în raport cu miturile fondatoare (métarécits).” Ca observaţie: termenul francez métarécits este greu traductibil în limba română, fiind format din substantivul récit, care poate fi asimilat povestirii, poveştii, istorisirii, dar care înseamnă stricto sensu „ceea ce se povesteşte”, şi un prefix al cărei semnificaţie oscilează între „deasupra” (ca în metafizică – ceea ce domină planul fizic) şi „despre”. O traducere adecvată, dar total impractică a termenului ar fi „ceea-ce-se-povesteşte-despre-(ceva)”. Vom vorbi însă, de la caz la caz, despre mituri fondatoare, despre epistemologie, despre povestire pur şi simplu.


 Totul începe cu agonia funcţiei narative

 Postmodernismul începe acolo unde miturile intră în agonie, împreună cu factorii săi: marele erou, marile pericole, marile călătorii iniţiatice şi marele scop. Toate aceste elemente pot fi găsite, la scară mare sau mică, în viaţa tuturor popoarelor şi în viaţa fiecărui individ încă necontaminat. Poporul/individul intrat în postmodernism a pierdut toate trăsăturile eroice, nu mai este ameninţat de nimic decisiv, nu se îndreaptă nicăieri şi nu vrea să obţină nimic important. Toate elementele narative sunt abandonate în favoarea comensurabilităţii elementelor. Atunci când nu mai gândeşti despre tine în termeni eroici, admiţi implicit că eşti cetăţeanul mediu (deci cuantificabil). Atunci când nu mai gândeşti despre poporul tău în termeni eroici, tot ce mai poţi dori pentru el în ansamblu este protecţia socială. Din punctul acela începe teroarea postmodernă: „Fiţi operatori, adică măsurabili, sau dispăreţi.” Pe fondul acestui imperativ, polii de atracţie tradiţionali (statele-naţiune, partidele, profesiile, instituţiile, tradiţiile) îşi pierd puterea. Fiecare rămâne cu sine, şi fie care ştie că acest sine este prea puţin.

 Jean-François Lyotard remarcă, pe bună dreptate, că postmodernismul este bazat pe o neîncredere masivă în miturile fondatoare pe care le-a găsit încă în picioare, dar asta nu înseamnă că se oferă şi el să fie victima delegitimării pe care o cultivă. Legitimitatea este înlocuită de criteriul de operativitate. Ceea ce este operativ, devine adevărat şi just. Dispărând elementele narative, natura cunoaşterii nu rămâne intactă. Devenită operaţională, informaţională, cantitativistă, ea îşi pierde treptat elementele formatoare, calităţile intrinseci. Dacă înainte exista principiul că achiziţia cunoaşterii este indisociabilă de formarea spiritului şi a caracterului ucenicului, informaţia societăţii post-industriale este mai adaptată limbajului-maşină decât misiunii pedagogice. Ea este produsă pentru a fi vândută, consumată şi valorizată în producţia de nouă informaţie, iar pentru aceste noi întrebuinţări trebuie să fie neutră, rece, golită de orice perspectivă umană sau sacră. Manipulând-o, omul se robotizează, o îngurgitează, o conservă, o utilizează raţional şi apoi o elimină înainte de a îngurgita noua informaţie, adusă la zi.

 Informaţia postmodernă fiind accesibilă mai cu seamă maşinilor, este normal ca societatea care o privilegiază să aibă o preferinţă pentru maşină înaintea omului. Cunoaşterea ştiinţifică este izolată de social, ea devine o profesie şi secretă instituţii specifice. Intrat la concurenţă cu maşina, omul tinde şi el să devină o maşină, pentru că maşina nu poate deveni nicidecum un om. Acesta este una din multele simptome ale nivelării în jos aduse de epoca contemporană: tot ceea ce depăşeşte cel mai mic nivel posibil este amputat şi îndepărtat degrabă, pentru a satisface cerinţele imperioase de „egalitate”. Adus la nivelul ordinatoarelor, omul recent este în perspectivă victima acestora: enciclopediile de azi/mâine sunt băncile de date obezificate, în care omul este prea mic şi stingher.

 Dacă statul a fost conceput ca un instrument care să garanteze un anumit echilibru social, rolul lui ca actor a crescut neîncetat de-a lungul istoriei. În mod imperceptibi, în ultimele două sute de ani oamenii au predat multe din libertăţile şi îndatoririle lor unui mecanism complet exterior lor, în raport cu care au început să formuleze aşteptări din ce în ce mai mari. Nu ar trebui să mire pe nimeni faptul că astăzi statul are puteri şi posibilităţi pe care nu putea nici să le viseze în epoci despre care opinăm îndeobşte că sunt „totalitare”. Cu informaţia postmodernă transformată în armă, statul nu face decât să fie şi mai puternic. Mai mult ca întotdeauna, cunoaşterea ştiinţifică de astăzi este subordonată Puterii. „Cine decide ce este cunoaşterea, şi cine ştie ce trebuie decis? Chestiunea cunoaşterii în epoca informaticii este mai mult ca niciodată chestiunea guvernării.”

 O societate organizată ca un dicţionar

 Dacă marile mituri ordonatoare au murit, colectivităţile sociale nu pot nici ele să se mai organizeze, devenind mase compuse din atomi individuali lansaţi într-o absurdă mişcare browniană. Sinele postmodern este prins într-o textură de relaţii mai complexe şi mai mobile ca niciodată. Se găseşte plasat în „noduri” ale unor circuite comunicaţionale. Nemaiexistând regulile naraţiunii mitice, subzistă şi proliferează o compozantă comunicaţională dominată de jocurile de limbaj. Diferenţa dintre societatea tradiţională şi societatea postmodernă este aceeaşi dintre o epopee şi un dicţionar – ambele sunt alcătuite din cuvinte, numai că prima le organizează după o logică narativă, a doua după criteriul operativ al ordinii alfabetice.

 Ce se întâmplă atunci când marile mituri se retrag? Ceea ce rămâne, elemente disparate şi care nu se mai pot împleti firesc în curgerea narativă, devine obiectul unui proces de combinare de tip lingvistic. Cunoaşterea tradiţională acordă o preeminenţă formei narative asupra cunoaşterii ştiinţifice. Expresia ei predilectă este povestirea succesurilor sau a eşecurilor care încoronează tentativele eroului, dau legitimitate unor instituţii ale societăţii, reprezintă modele pozitive sau negative. În subsidiar, se transmit regulile pragmatice care constituie legătura socială tradiţională. În contrapartidă, cunoaşterea ştiinţifică este bazată pe aducerea de dovezi la ceea ce emitentul spune şi pe respingerea oricărui enunţ contrariu vizând asupra aceluiaşi referent. Ajunsă în acest punct, ea este silită să se întrebe: „ceea ce spun este adevărat pentru că o dovedesc, dar ce anume probează că dovada mea este adevărată?” E interesant de observat că atunci când cunoaşterea ştiinţifică respinge ceea ce nu concordă cu propria viziune o face pe baza unei aserţiuni de tip metafizic: acelaşi referent nu poate furniza o pluralitate de probe contradictorii (sau Dumnezeu nu înşală). Apelul la consensul experţilor este şi el o soluţie de tip tradiţional, transplantată într-un spaţiu cu alte repere.

 Nostalgia legitimităţii pierdute

 Spune Lyotard: „O ştiinţă care nu şi-a găsit legitimitatea nu este o ştiinţă veritabilă, ea cade la nivelul cel mai de jos, cel de ideologie sau de instrument de putere, dacă discursul care ar trebui s-o legitimeze apare el însuşi ca ţinând de o cunoaştere preştiinţifică, cu acelaşi titlu ca un „vulgar” mit.” Nu este greşit să estimăm că această frază, printr-o ironie involuntară, sfârşeşte prin a condamna pseudo-cunoaşterea postmodernă, dezvăluindu-i adevăratele intenţii: înlocuirea miturilor fondatoare cu un nou mit, sau, în absenţa acestuia, cu căutarea epuizantă pentru că indefinită a unui „mit ştiinţific”.  Delegitimând totul, pe baza exigenţei legitimării, cunoaşterea ştiinţifică cade victimă ea însăşi eroziunii principiului de legitimitate. Rezultatul nu poate fi decât monstruos: vechile abilităţi se metamorfozează în instituţii şi fundaţii, universităţile renunţă la funcţia lor de legitimare speculativă. Lipsite de responsabilitatea cercetării care decurge din miturile fondatoare, acestea din urmă se limitează la a transmite cunoştinţe considerate certe. Savanţii au devenit oameni de ştiinţă, cercetarea se fragmentează pentru că niciun principiu nu o mai domină. Pe fondul acestui nihilism îşi face apariţia criteriul de performativitate.

 Semnele exterioare ale primatului performanţei sunt tehnicile, adică protezele de organe sau de sisteme fiziologice care se supun exigenţei de optimizare. Casele postmodernilor sunt hipergarnisite cu astfel de proteze: cuptoare de microunde, maşini de spălat, televizoare, computere… Totul se petrece ca şi cum în absenţa marilor scopuri, s-ar perfecţiona neîncetat mijloacele spre nimic şi nicăieri. Pe fondul renunţării la marile scopuri, cunoaşterea postmodernă devine una de tip strict tehnic, se transformă într-o forţă de producţie, este un moment în circulaţia capitalului. Nu dorinţa de a şti împinge înainte ştiinţa, ci dorinţa de îmbogăţire. În învăţământ, întrebarea pusă de către student nu mai este „e adevărat?”, ci „la ce e util?”. În contextul mercantilizării cunoaşterii, întrebarea este: „e vandabil?”. În contextul creşterii puterii: „e eficace?” Performativitatea a eliminat criteriile tradiţionale: adevărat/fals, justi/injust, ca un pui de cuc care aruncă din cuib ouăle perechii de zburătoare ce-i aduc hrana.

 Nebunia postmodernă nu este însă complet privată de cunoaştere autentică. Mecanica cuantică şi fizica atomică ajung la ideea că sistemele nu au evoluţii previzibile, şi nu se supun decât parţial regularităţilor. Aşadar, catastrofa nu poate fi scoasă complet din ecuaţie, oricât de mult s-ar sustrage postmodernii marilor încercări. Încercările de a controla perfect sistemul în vederea ameliorării perpetue a performanţelor sale se lovesc de o contradicţie: cu cât controlul devine mai riguros, cu atâta performativitatea pe care vrea s-o îmbunătăţească scade. Într-un mod inacceptabil pentru logica lumii noastre, incertitudinea şi absenţa de control cresc odată cu precizia. Iar aceste idei metafizice îşi facun loc curios într-o lume care discreditează programatic metafizica.

 Spuneam la începutul acestei recenzii că volumul lui Jean-François Lyotard îţi poate oferi imaginea confortabilă a unei panoplii ideatice care pluteşte deja în aerul vremurilor. Şi nu voi isprăvi acest text ascunzându-ţi că te mai poate încerca o stare: aceea participării la o disecţie. Cadavrul maroniu-gălbui, intens formolizat, stă cu pastrama roşiatică dintre radius şi cubitus vraişte, numai bună să observi delicatele inserţii ale muşchilor antebraţului. Abdomenul a fost deschis cu o tăietură de maestru, iar intestinele galbene sunt rupte pe alocuri, de cât au fost scoase şi iar înghesuite la loc. Partea superioară a calotei craniene trebuie să fie şi ea pe undeva prin sală, în orice caz, creierul nu mai e unde a fost. Pe ici pe colo, un mucegai cenuşiu sfidează îmbălsămarea, îl îndepărtezi cu o cârpă lăţoasă în timp ce cu cealaltă mână duci la gură o şaorma cu maioneză presată între două chifle aburind a microunde. Brusc şi în afara oricărei conexiuni previzibile, constaţi că cel aflat pe masă este… tu. Normal, ar trebui să urli, să te sufoci, să-ţi verşi maţele, dar tu, cititor perfect adaptat insipidităţii, inodorităţii, incolorităţii vremurilor, ai o atitudine ştiinţifică, imparţială… Ştii ce? N-ai decât să şi vomiţi peste cartea lui Jean-François Lyotard, oripilat de aerul calm cu care disecă el cadavrul lumii, cadavrul tău, oricum nu contează, pentru că peste tot în sală este faianţă şi gresie, iar postmodernismul are nişte produse de îndepărtat şaorma cu maioneză foarte eficace, curăţă tot, inclusiv la mauvaise conscience!