Consideraţiile contelui Joseph de Maistre asupra Revoluţiei Franceze de la 1789

Motto: “[Revoluţia franceză] era un anume delir inexplicabil, o impetuozitate oarbă, un dispreţ scandalos pentru tot ce este respectabil în oameni. O atrocitate de tip nou, care glumea pe seama trişărilor ei. Mai cu seamă o prostituţie neruşinată a raţiunii şi a tuturor cuvintelor făcute pentru
a exprima ideile de justiţie şi de virtute.”

(Consideraţii asupra Franţei)


În 1788, când se declanşa revoluţia franceză, Joseph de Maistre se găsea la Paris. Avea 35 de ani, tocmai fusese numit pe un post în senatul savoiard şi împărtăşeşte emoţia si entuziasmul revoluţionarilor. Însă când îşi dă seama că evenimentele sunt ireversibile, că nu este vorba de o purificare, ci de o schimbare majoră, simpatia lui pentru ele ia sfârşit. Patru ani mai târziu, Franţa va invada Savoia, şi contele va fi nevoit să fugă pentru a nu avea soarta celor peste 5000 de nobili sacrificaţi pe eşafod în numele lozincii “libertate, egalitate, fraternitate”. După un exil de un an în Aoste, trebuie să revină în micul principat italian în care familia lui trăia deja de aproximativ un secol pentru a nu-şi vedea bunurile confiscate. O va părăsi foarte repede pentru o misiune diplomatică la Lausanne, acolo unde teroarea revoluţionară nu-l poate ajunge.

În ciuda a ceea ce ar părea să sugereze începutul acestei text, experienţa directă a autorului Consideraţiilor asupra Franţei este prea puţin relevantă. Nu gândurile unui om atins de suflul Istoriei contează, ci capacitatea acelui om, a oricărui om, de a anticipa corect tot ceea ce un eveniment istoric conţine în potenţialitate, cu mult înainte ca aceasta să se fi manifestat în act. Consideraţiile lui de Maistre cuprind: demersuri teoretice asupra fenomenului revoluţionar (capitolul I), a rolului războiului în călirea constantă a speciei umane (capitolul III) şi a dimensiunii divine a constituţiilor (capitolul VI – cu aplicaţii în capitolele VII şi VIII), apoi reflecţii la dimensiunea anti-creştină a revoluţiei franceze (capitolul V), raportarea acestui eveniment la paradigma istoriei sacre (capitolul II); iar în cele din urmă pagini despre o contra-revoluţie care, după ştirea noastră, nu a avut niciodată loc (capitolele IX şi X). Le vom expune pe rând, cu atenţia cuvenită fiecăruia.

Virgiliu Gheorghe, Andrei Dîrlău, Faţa nevăzută a homosexualităţii (recenzie)

Mai ţineţi minte cum sunt înfăţişaţi homosexualii în sitcomurile americane? Eu nu mă mai uit de mulţi ani la televizor, de când m-am enervat şi am rupt o telecomandă ca un vreasc pe genunchi şi apoi, ca să fiu mai sigur, am dus televizorul cu totul la ghenă. Dar tot mai ţin minte. Hollywood-ul ne livrează în general cu eticheta “homosexual” un flăcău frumuşel, dezgheţat, sufletist şi cu mult umor. Nu incomodează pe nimeni, nu e niciodată agresiv, are visuri frumuşele şi în tot ceea ce face urmăreşte fericirea celor din jur sau, dacă nu se poate, măcar să-i facă să râdă copios. Îi plac florile, câinii, copiii, muzica, sportul, gazonul şi relaxarea. Ca nouă, tuturor.

Monografia lui Virgiliu Gheorghe şi a lui Andrei Dîrlău, sprijinindu-se pe o bibliografie de peste treizeci de pagini, ale cărei surse se găsesc parţial pe internet, vine să ne demonstreze contrariul. Homosexualitatea este un comportament sexual patologic, o piesă dintr-un complex de aberaţii care, de-al lungul timpului, au fost investigate ştiinţific, iar autorii ne oferă un portret-robot îngrijorător al celui care le-a căzut victimă. Propaganda intens vehiculată că homosexualul ar fi  un om ca noi toţi, însă cu gusturi puţin diferite (dar în mod neesenţial, ca preferinţa pentru blonde sau roşcate, de exemplu), nu rezistă în faţa unui studiu meticulos.

Homosexualitatea nu este o preferinţă legitimă, ci partea vizibilă a unei raportări conflictuale la norme. Nu e o ieşire accidentală, o abatere de moment, este viaţa unui om care alege să trăiască pentru un  timp, dacă nu pentru totdeauna, într-o lume în care multe dintre lucrurile care pentru noi sunt din fire inadmisible, pentru el sunt pardonabile sau chiar de dorit. Repulsia pe care oricine o simte faţă de homosexuali este înrudită cu cea faţă de tâlhari, violatori şi criminali, iar toate au în comun senzaţia de nesiguranţă pe care o avem faţă de toţi cei care nu respectă regulile şi faţă de dezordine. Dacă admitem că viaţa poate fi asemuită unui joc, şi din anumite puncte de vedere putem s-o vedem astfel, atunci homosexualii sunt nişte trişori.

O poveste de la bacalaureat

Treaba asta s-a petrecut prin 1998, cred, deci pe la finalul secolului trecut, când eram în primul sau al doilea an de predare. Sau al treilea. În cronologia minţii mele, unde anii sunt tulburi şi aproximativi, însă reperele există şi au altă natură, a fost al doilea an în care profesorii au fost repartizaţi să examineze la bac prin tragere la sorţi secretă. Începuse moda probelor orale la limbi străine. Atunci a apărut o idee formidabilă: hai să punem zeul calculator să tragă la sorţi şi să fie secret. Aşa a fost prima data. În 1998 s-a reluat exerciţiul din anul anterior şi aşa am aflat de la oamenii care începuseră să mă caute cu vreo zece zile înainte că fac parte din comisia de examinare la franceza a liceului Electropoc. Era secret, nimeni de la inspectoratul şcolar nu mi-a zis până în dimineaţa examenului.

Telefonul însă suna ca-n gară: Alo, dom’ profesor, ştiţi, am şi eu un nepoţel. – Felicitări, stimată doamnă. – Da, ştiţi, dă şi el bacalaureatul la franceză – Foarte frumos, stimată doamnă, şi ştie ceva carte? – Păi, nu prea. – Nu prea sau deloc? – Mai mult deloc, dom’ profesor, ştiţi şi dumneavoastră cum sunt tinerii din ziua de azi. – Aha, fac edificat. Şi cât aţi vrea să fie, stimată doamnă? (întreb ca la magazin, când cumperi cartofi: cât să fie?) – Păi, să fie aşa, de-un nouă. – Bine, stimată doamnă, se rezolvă. E grav dacă-i mai mult?

Dialogul ăsta l-am avut cam de opt ori. Sau zece, nu mai reţin. V-am spus că la mine cifrele se blurează uşor. Peste câteva zile urma să examinez împreună cu o colegă cam şaizeci de elevi. Pentru o cincime dintre ei s-a intervenit la mine. Când i-am spus colegei să scoată lista cu laureaţii la premiul Nobel, am constatat că la încă pe-atâţia se intervenise la ea. Eu n-am făcut nicio listă. Le-am promis tuturor că “se rezolvă”, dar nu m-am străduit să reţin niciun nume. Eram, încă de pe atunci, incapabil să refuz o stimată doamnă care se bazează pe sprijinul meu într-o mare problemă.

În ziua examenului am intrat în sală şi-am citit cu mare atenţie baremul. Corectasem deja la olimpiade, capacitatea mea de a evalua corect un elev nu ridica dubii. Am cunoscut-o pe colega co-examinatoare. Directoarea liceului a venit să ne explice să fim îngăduitori cu elevii pentru că anul trecut şi acum doi ani le-a predat un profesor necalificat. Adică fără studii de specialitate. Zbira e cunoscută pentru lipsa de maniere cu subordonaţii, aşa că n-are rost s-o menajez: Vreţi să-mi spuneţi că în ditamai capitala de judeţ, la câteva sute de metri de primărie, dumneavoastră aţi angajat pentru predarea limbii franceze un om fără şcoală? Aşa, şi? Aici urmează să se desfăşoare un examen naţional, nu? Sau e vreo excepţie?

Meister Eckhart, Despre omul nobil, cupa din care bea regele (recenzie)

Motto: “Şi asta va fi mereu plângerea mea, că oameni nesăbuiţi, cu sufletul gol de Duhul lui Dumnezeu, din care nu au câtuşi de puţin, vor să judece după neghioaba lor minte omenească ceea ce aud sau găsesc scris în Scriptură [...].” Meister Eckhart

In centrul tratatului hermeneutic al lui Meister Eckhart sale se află primul verset dintr-o parabolă christică, aşa cum ni-l relatează Evanghelia lui Luca. Cu el începe ficţiunea sacră, peste el alunecăm ca pe derdeluş, prea grăbiţi să-i dibuim aiurea miezul încărcat de sens. N-o voi relua eu aici, oricine o poate citi până la saţietate. Voi recita însă, de câte ori?, cuvintele care trec prea lesne neobservate: “Un om de neam mare s-a dus într-o ţară îndepărtată, ca să-şi ia domnie şi să se întoarcă.” (Luca 19, 12).

 În volumul Initiation et réalisation spirituelle, René Guénon enumeră cele trei căi de realizare spirituală din hinduism: jnânâ – potrivită naturii luminoase (guna sattwa), bhakti si karma - potrivită naturii expansive (guna rajas). A treia tendinţă, cea tenebroasă (guna tamas) nu are nici o şansă de elevaţie spirituală. Iniţierea pneumatică, sau calea jnânâ, duce la marile mistere. Căile bakhti şi karma ajung la micile mistere. În Orient, tipul uman sacerdotal (casta brahmanilor) este calificat pentru Jnâna-mârga. Tipul războinic (casta kshatriya), destinat activităţii exterioare, este calificat pentru Bhakti-mârga, în vreme ce tipul manual (casta negustorilor, a agricultorilor şi a meşteşugarilor, numită vaishya) – pentru Karma-mârga. Fireşte, castei servitorilor (shudra) şi celor în afara castelor (paria) nu le este dedicată nici o iniţiere, nici un parcurs spiritual. Ei nu pot, lucru evident pentru cei care cunosc.

Fustel de Coulanges, Cetatea antică (recenzie) (II)

Vezi Partea I.

Regimul ginţilor nu a fost distrus când a fost pus în faţa regimului cetăţilor. Însă, erau în fond două regimuri diferite. Familia era prea puternică şi prea independentă pentru ca puterea socială să nu simtă nevoia s-o slăbească. “Vechea gintă cu vatra ei unică, cu şeful ei suveran, cu domeniul său indivizibil, se concepe atâta timp cât durează starea de izolare şi nu există altă societate în afara ei. Dar imediat ce oamenii sunt reuniţi în cetate, puterea vechiului şef este inevitabil micşorată; căci în vreme ce el este suveran acasă, este concomitent membrul unei comunităţi; ca atare, nişte interese generale îl obligă la sacrificii şi nişte legi generale îi cer supunerea. În ochii săi şi mai ales în ochii inferiorilor, demnitatea sa este diminuată. Apoi, în această comunitate, oricât de aristocratic ar fi ea constituită, inferiorii contează totuşi cumva, fie şi din cauza numărului lor.

 Familia care numără mai multe ramuri şi vine în comiţii înconjurată de o mulţime de clienţi, are în mod natural mai multă autoritate în deliberările comune decât familia puţin numeroasă şi care numără puţine braţe şi puţini soldaţi. Or aceşti inferiori îşi simt la scurtă vreme importanţa şi forţa; un anume sentiment de mândrie şi dorinţă pentru o soartă mai bună se nasc în ei.” Inevitabil, forţa familiilor scade. Nu se poate preciza când anume s-a petrecut acest lucru, fiind probabil un proces de lungă durată, declanşat la început numai în anumite familii. Nu se ştie când anume a dispărut dreptul primului născut, se ştie doar că a dispărut. La Roma, se pare că regii au făcut tot ce-au putut pentru a-l suprima, dezorganizând astfel ginţile.

Fustel de Coulanges, Cetatea antică (recenzie) (I)

Motto: “Cum se face că instituţii care se îndepărtează atât de puternic de tot ceea ce avem noi idee astăzi au putut să se stabilească şi să funcţioneze atât de mult timp? Care este principiul superior care le-a dat autoritate asupra spiritului oamenilor?” (Fustel de Coulanges)

 Lucrarea lui Fustel de Coulanges – La Cité antique. Etude sur le culte, le droit, les institutions de la Grèce et de Rome – este o incursiune foarte reuşită în istoria mentalităţilor. Iar ceea ce distinge întreprinderea lui de eforturile unui Jacques Le Goff sau ale unui Georges Duby este faptul că îşi propune să sondeze, atât cât este cu putinţă, antichitatea pre-istorică, cea de dinainte de Homer şi de Romulus, adică să treacă de fatidica barieră a secolului VI înainte de Hristos. Începe modest prin a face o constatare crucială, prea des uitată în zilele noastre: “Ceea ce avem de la ei şi ceea ce ne-au lăsat moştenire ne face să credem că ei ne semănau; ne este destul de greu să-i considerăm ca fiindu-ne străini; aproape întotdeauna pe noi ne vedem în ei. De aici provin multe erori. Este imposibil să nu te înşeli în privinţa popoarelor vechi atunci când îi priveşti prin intermediul opiniilor şi a faptelor timpurilor noastre.” Postulatul istoriei mentalităţilor merge împotriva abstracţiei iluministe a “Omului”: nu există Omul, există oamenii, diferenţele fiind, din anumite puncte de vedere, covârşitoare, pentru că vizează cele spirituale, şi sunt mai importante decât asemănările, care ţin de infrauman.

Asumarea calitativă

Eram zilele trecute cu o clasă de a XII-a, şi bighideam unul din sujeturile de bac puse la dispoziţie de minister. Simpluţoidale. Ajung la un text de presă, din Le Monde parcă, cu bătrâni, cu cât de mulţi vor fi bătrânii peste douj’ de ani, cu cât de puţini vor fi tinerii, cu recuperarea bătrânilor în diverse scopuri bune şi frumoase în societatea noastră multicivilizată. Paca-paca, limbă de lemn, cine zicea că doar comuniştii izbesc troaca, adică de ce totalitarismul democratic n-ar face şi el ciaca-paca?

Dau de o sintagmă: “la prise en charge qualitative”. Adică “asumarea calitativă”. Asumarea bătrânilor de către societate, adică. Versus la prise en charge quantitative, se subînţelege, doar bătrânii nu-s cantitate pură, noa? Îi băgăm în aziluri cu tot respectul, asta e la prise en charge, în interesul lor, fireşte, că şi găina o ţinem în crescătorii în interesul ei, doar n-o lăsăm să umble lela şi s-o mănânce vulpea, mai bine o mâncăm noi, e mult mai bine...

Mi-am amintit de o discuţie pe care o avusesem în urmă cu câţiva ani cu o colegă franţuzoaică, venită la un master în România. O discuţie la o cafea, unde tocăm problemele modernităţii. Îi vorbesc despre bătrâni şi abandonarea lor. Instituţionalizarea este tot o formă de abandon, este abandonul steril, fără remuşcări, lasă dragă că acolo îi au pe cei de vârsta lor, cu care au ce discuta – e o crimă vorba asta, bătrânii au nevoie de copiii lor, de nepoţii lor, şi nepoţii au nevoie de bunicii lor, ca să le numere ridurile şi să se agaţe de mâinile lor pătate.