Revoluţia de la 1789 nu s-a sfârşit

Într-un anume sens, Revoluţia de la 1789 nu s-a sfârşit. Ea se va fi terminat doar atunci când toate ideile puse în practică atunci vor cădea în uitare. Suntem în plină revoluţie, suntem departe de a ne fi întors în matca firească a lucrurilor. Poate că nici nu se va întâmpla asta înainte ca Dumnezeu să coboare pentru a restabili ordinea.

Continuăm să credem că oamenii se nasc liberi şi egali, deşi e evident că libertatea e ceva pentru care trebuie să te baţi, iar egalitatea nu există niciodată între două fiinţe diferite decât, eventual, prin reducere la cel mai mic numitor comun. Libertatea celor din vechime era concordanţa omului cu propria natură, adică asemănarea cu Dumnezeu şi nu posibilitatea de a face orice, inclusiv răul, oricând, oricui. Egalitatea n-a fost nimic mai mult decât egalitatea întru mila lui Dumnezeu, pentru că suntem doar la fel de mici faţă de El.

Renaud Escande et al, Le livre noir de la Révolution Française, (recenzie)

În 2008, 50 de istorici francezi (cităm cele mai cunoscute nume: Pierre Chaunu, Jean-Pierre Brancourt, Ghislain de Diesbach, Henri Beausoleil ş.a.) au semnat o colecţie de studii cunoscută sub numele de Cartea neagră a Revoluţiei Franceze. Este o lucrare masivă despre ceea ce se află în spatele imensei manipulări ideologice pe care acest moment a prilejuit-o în istoria oficială. Este o demascare necesară, cu atât mai mult cu cât, prin consecinţele istorice (bolşevismul, fascismul, naţional-socialismul, democraţia reprezentativă) cât şi prin ideile ei încă vii, trebuie să considerăm că Revoluţia Franceză, moment cheie al modernităţii noastre, nu s-a încheiat. Şi nici nu se poate încheia un astfel de coşmar dacă nu-l înţelegem din principiile sale până în cel mai profunde implicaţii. Câteva dintre marile ei faţete, cu semnificaţiile aferente, le vom expune în această recenzie. Diferenţă faţă de ceea ce v-a spus profesoara de istorie a fost chiar criteriul care a stat la baza paragrafelor ce urmează.

Tocmai fusese proclamată inviolabilitatea şi sacralitatea dreptului de proprietate, ca măsură juridică îndreptată împotriva abuzurilor Puterii, când Talleyrand a propus confiscarea bunurilor clerului. Ideea li s-a părut aleşilor democratici una strălucitoare, doar că imposibil de aplicat în noul context. Acoperirea juridică a fost furnizată tot de Talleyrand (care în felul acesta şi-a asigurat o posteritate de om politic iscusit): doar proprietatea individuală este sacră, naţiunea având suveranitate asupra tuturor organizaţiilor care existau în cadrul ei. Altfel spus, statul nu confisca bunurile Bisericii, pentru simplul fapt că până la urmă Biserica nu avea nimic al ei. În opinia legiuitorului ales, statul nu făcea decât să ia înapoi ceea ce-i aparţinea. Concomitent, Statul a promis să susţină financiar cheltuielile Bisericii, şi-şi asuma serviciile publice exercitate până atunci de Biserică (învăţământ, sănătate, stare civilă etc.). Acest model de înlocuire a Bisericii cu Statul în societate s-a repetat negreşit în toate ţările care au preluat secularizarea după modelul francez, inclusiv în Principatele Române din vremea lui Al. I. Cuza.

Consideraţiile contelui Joseph de Maistre asupra Revoluţiei Franceze de la 1789

Motto: “[Revoluţia franceză] era un anume delir inexplicabil, o impetuozitate oarbă, un dispreţ scandalos pentru tot ce este respectabil în oameni. O atrocitate de tip nou, care glumea pe seama trişărilor ei. Mai cu seamă o prostituţie neruşinată a raţiunii şi a tuturor cuvintelor făcute pentru
a exprima ideile de justiţie şi de virtute.”

(Consideraţii asupra Franţei)


În 1788, când se declanşa revoluţia franceză, Joseph de Maistre se găsea la Paris. Avea 35 de ani, tocmai fusese numit pe un post în senatul savoiard şi împărtăşeşte emoţia si entuziasmul revoluţionarilor. Însă când îşi dă seama că evenimentele sunt ireversibile, că nu este vorba de o purificare, ci de o schimbare majoră, simpatia lui pentru ele ia sfârşit. Patru ani mai târziu, Franţa va invada Savoia, şi contele va fi nevoit să fugă pentru a nu avea soarta celor peste 5000 de nobili sacrificaţi pe eşafod în numele lozincii “libertate, egalitate, fraternitate”. După un exil de un an în Aoste, trebuie să revină în micul principat italian în care familia lui trăia deja de aproximativ un secol pentru a nu-şi vedea bunurile confiscate. O va părăsi foarte repede pentru o misiune diplomatică la Lausanne, acolo unde teroarea revoluţionară nu-l poate ajunge.

În ciuda a ceea ce ar părea să sugereze începutul acestei text, experienţa directă a autorului Consideraţiilor asupra Franţei este prea puţin relevantă. Nu gândurile unui om atins de suflul Istoriei contează, ci capacitatea acelui om, a oricărui om, de a anticipa corect tot ceea ce un eveniment istoric conţine în potenţialitate, cu mult înainte ca aceasta să se fi manifestat în act. Consideraţiile lui de Maistre cuprind: demersuri teoretice asupra fenomenului revoluţionar (capitolul I), a rolului războiului în călirea constantă a speciei umane (capitolul III) şi a dimensiunii divine a constituţiilor (capitolul VI – cu aplicaţii în capitolele VII şi VIII), apoi reflecţii la dimensiunea anti-creştină a revoluţiei franceze (capitolul V), raportarea acestui eveniment la paradigma istoriei sacre (capitolul II); iar în cele din urmă pagini despre o contra-revoluţie care, după ştirea noastră, nu a avut niciodată loc (capitolele IX şi X). Le vom expune pe rând, cu atenţia cuvenită fiecăruia.

Contele Joseph de Maistre, herald al Tradiţiei

În fragmentul 65 al Omului Recent, Horia-Roman Patapievici afirmă că Joseph de Maistre este indicatorul temporalizării lumii, “reacţionarul” revulsat de schimbarea ce se opera în timpul vieţii lui între substanţe-esenţă şi substanţe-timp. Până în secolul luminilor, ideea de a vinde pământul moştenit din neam în neam era cu totul de negândit. Momentul în care feudele încep să fie schimbate pe un teanc de bancnote este începutul lichefierii generale. Martorul acestei schimbări paradigmatice de amploare, în care oraşul meşteşugarilor devine mai important decât castelul nobilului, în care suzeranitatea pretinde a izvori din mase iar prostituatele sunt urcate goale pe altar, în chip de “zeiţe ale raţiunii”, este contele Joseph de Maistre.

Cine a fost acest ilustru necunoscut? Istoric vorbind, un savoiard născut la jumătatea secolului al XVIII-lea, primul din cei zece copii ai unei familii de origine franceză. Educat de iezuiţi, latinizant şi grecizant până în măduva oaselor, a primit o formaţie în care teologia şi filosofia de cea mai bună calitate se împletesc într-o armonie pe care epoca noastră n-o poate nici măcar imagina. Tatăl său fiind preşedintele Senatului savoiard, cariera politică a fost una din opţiunile cele mai fireşti ce i se ofereau. A reprezentat cu succes interesele regelui Carol-Emanuel IV de Sardinia, suzeranul Ducatului de Savoia, pe lângă Imperiul Rus, în calitate de ambasador plenipotenţiar, după ce în prealabil exercitase funcţia de regent.