sâmbătă, 28 mai 2016

Meister Eckhart, Despre omul nobil, cupa din care bea regele (recenzie)



Motto: “Şi asta va fi mereu plângerea mea, că oameni nesăbuiţi, cu sufletul gol de Duhul lui Dumnezeu, din care nu au câtuşi de puţin, vor să judece după neghioaba lor minte omenească ceea ce aud sau găsesc scris în Scriptură [...].” Meister Eckhart

In centrul tratatului hermeneutic al lui Meister Eckhart sale se află primul verset dintr-o parabolă christică, aşa cum ni-l relatează Evanghelia lui Luca. Cu el începe ficţiunea sacră, peste el alunecăm ca pe derdeluş, prea grăbiţi să-i dibuim aiurea miezul încărcat de sens. N-o voi relua eu aici, oricine o poate citi până la saţietate. Voi recita însă, de câte ori?, cuvintele care trec prea lesne neobservate: “Un om de neam mare s-a dus într-o ţară îndepărtată, ca să-şi ia domnie şi să se întoarcă.” (Luca 19, 12).

 În volumul Initiation et réalisation spirituelle, René Guénon enumeră cele trei căi de realizare spirituală din hinduism: jnânâ – potrivită naturii luminoase (guna sattwa), bhakti si karma - potrivită naturii expansive (guna rajas). A treia tendinţă, cea tenebroasă (guna tamas) nu are nici o şansă de elevaţie spirituală. Iniţierea pneumatică, sau calea jnânâ, duce la marile mistere. Căile bakhti şi karma ajung la micile mistere. În Orient, tipul uman sacerdotal (casta brahmanilor) este calificat pentru Jnâna-mârga. Tipul războinic (casta kshatriya), destinat activităţii exterioare, este calificat pentru Bhakti-mârga, în vreme ce tipul manual (casta negustorilor, a agricultorilor şi a meşteşugarilor, numită vaishya) – pentru Karma-mârga. Fireşte, castei servitorilor (shudra) şi celor în afara castelor (paria) nu le este dedicată nici o iniţiere, nici un parcurs spiritual. Ei nu pot, lucru evident pentru cei care cunosc.


 Creştinismul fiind o religie, este aproape un truism să admitem că este, dincolo de aspectul “instituţional”, un parcurs spiritual. Între cele două, nici un conflict, aspectul monumental-exoteric (Biserica) fiind complementar celui dinamic-esoteric (sfinţenia). Unii dintre oameni au musai nevoie de ceremonii, alţii sunt făcuţi pentru asceză. Frumuseţea cânturilor gregoriene apropie la fel de mult de divin ca şi ispitele mirobolante trăite sfânt printre demoni, în crucea nopţii. Important este de ştiut că nu totul este pentru oricine, că fie şi în cadrul aceleiaşi religii, diversitatea drumurilor spre Centru poate fi copleşitoare.

 Mai spune Guénon că în Occidentul catolic, dat fiind că aptitudinile pentru cunoaştere au fost în mod constant cu mult mai rare ca în Orient, iniţierea jnânică a dispărut demult din lipsă de oameni care s-o poată parcurge. În evul mediu subzistau încă iniţierea bhaktică (pentru cavaleri) şi iniţierea karmică (pentru artizani). Mai târziu, şi formele bhaktice au dispărut. Iar faptul că practicarea unei meserii potrivite nu mai este cerută ca o condiţie necesară în iniţierea artizanală occidentală, poate fi privit şi el ca un simptom clar al degenerescenţei. Pe fondul acesta al golirii creştinismului de latura sa dinamică – drumul iniţiatic – în favoarea identificării aproape în exclusivitate cu dimensiunea monumental-ceremonială, Meister Eckhart intervine, cum altfel?, ca restaurator, spre luare aminte. 

Un om de neam mare s-a dus într-o ţară îndepărtată, ca să-şi ia domnie şi să se întoarcă.” O religie se poate adresa tuturor, nu înseamnă că oricui îi este dedicat, în devălmăşie, tot ceea ce ea poate oferi. Există sfinţi şi păcătoşi, împăraţi şi slugi, martiri şi pleavă pocăită. Egalitatea în care oricine este egal cu oricine cere un preţ: uciderea, negarea, înăbuşirea tuturor potenţialităţilor de elevare, oricare ar fi ele, dar mai ales cele spirituale. Egalitatea se petrece în jurul celui mai mic numitor comun, unde altundeva? Societăţile ierarhice din trecut, cele care astăzi încă mai supravieţuiesc pe aiurea, văd înflorind din vreme în vreme, în mijlocul noroaielor şi al cenuşii, omul de neam mare. Trandafir printre oameni, bun fiind, devine Bunătatea, înţelept fiind – e Înţelepciunea, adevărat – e Adevărul, drept – e Dreptatea. El nu are calităţi, e Calitatea însăşi...

 Omul nobil este cel care poate parcurge Calea, şi putând, chiar păşeşte până la capătul ei. În el potenţialităţile există, şi eclozează, ducându-l în ţara îndepărtată. Stările Fiinţei sunt drumul său, lepădarea de creatură este condiţia umplerii sale de Dumnezeu: “Doamne, eu nu am voit să te pierd, ci, în lăcomia mea, am voit să iau în stăpânire şi creaturile împreună cu Tine [...]. Dar în felul acesta Te-am pierdut, fiindcă Tu, Adevărul, nu accepţi să fii stăpânit laolaltă cu minciuna şi amăgirea creaturilor.” El este săracul cu duhul, fiind bogat cu Duhul, golit de voinţă proprie şi de cele lumeşti, pentru a fi împlinit de cele ale Cerurilor. Cupa naturii sale urcă în virtutea unei misterioase legi a metafizicii, care aruncă spre tării pe cei care au ştiut să alunge din sine pe toate cele vremelnice. El e desăvârşit asemeni Tatălui, făcându-se fiu al lui Dumnezeu: “Iar acest Unu ne dă viaţă veşnică; şi cu cât ne îndepărtăm de Unul, cu atât suntem mai puţin fii sau Fiu şi cu atât mai puţin desăvârşit izvorăşte în noi şi emană din noi Sfântul Duh. Dimpotrivă, cu cât ne apropiem de Unul, cu atât mai adevărat suntem fiii şi Fiul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu-Sfântul Duh emană din noi.

 “Un om de neam mare s-a dus într-o ţară îndepărtată” – omul care-L caută pe Dumnezeu iese din sine, înstrăinându-se de toţi şi de toate, abandonând totul, pentru a obţine Totul, fiind Totul. El se ridică deasupra firii, timpului, spaţiului şi trupescului: “Într-un anumel fel, acest “om” nu are nimic în comun cu nimic: adică nu e creat după chipul şi asemănarea lucurilor particulare, iar despre nimic nu ştie nimic; aşa încât în el nu se află şi nu se arată nici urmă de nimic, din el nimicul fiind atât de deplin alungat, încât nu se află acolo decât viaţă, fiinţă, adevăr şi bunătate curate. Cine este întocmit aşa, acela este cu adevărat un “om nobil”, “de neam mare” – nici mai mult, nici mai puţin.” Cunoscându-L pe Dumnezeu fără văl, omul nobil sfârşeşte prin a cunoaşte toată creatura, însă o cunoaşte auroral, în afara oricărei deosebiri şi denudată de orice identitate proprie, spre deosebire de cel ce-şi închină viaţa cunoaşterii creaturilor, şi care ajunge la o cunoaştere vesperală, în chipuri ce ţin de multipla deosebire.

 Omul nobil nu este lipsit de înclinarea spre păcat. Numai că el o transformă în voinţa bună, biciul la capătul căreia se află virtutea. Temeiul lui e bun, căci atârnă de Dumnezeu. El se poate retrage din lume, sau rămâne în ea – totuna pentru cel care “îl are doar pe Dumnezeu şi doar la Dumnezeu se gândeşte, toate lucrurile devenindu-i totuna cu Dumnezeu.” Nimic nu-i stă în cale, nici măsura, nici locul. Se întoarce spre Tatăl şi în nelinişte, şi în mulţime, şi în suferinţă. Îndeletnicirile sale, modul în care-şi foloseşte intelectul, nu-l pierd, pentru că în inima lui este doar Dumnezeu. În grea suferinţă se comportă ca şi în mare mângâiere. Este atât de transpus în Dumnezeu încât cei care-l ating, Îl ating, iar cei care vor să-L atingă, trebuie să-l atingă pe el mai întâi.

 Întreaga fiinţă a omului de neam mare nu stă în nimic decât într-o devenire: a deveni nimic. Tot ce are e ca şi cum ar fi primit împrumut: trupul, sufletul, simţurile, puterile, avutul, onoarea, prietenii, rudele – de toate acestea se poate lipsi de ca unele deloc necesare. Dar pe Dumnezeu, cu tot ce poate şi ce este El, Îl are. Virtutea de căpătâi a acestuia este, ne zice Meister Eckhart, nu dragostea, ci detaşarea, şi această ierarhie trebuie să fi părut bulversantă celor care, prea absorbiţi de natura bakhtică a creştinismului, au ignorat-o pe cea jnânică, deşi lui Iisus Hristos i se spunea Învăţător, fiind purtător de mesaj intelectual înainte şi mai presus de iubire. “În primul rând pentru că binele cel mai mare al dragostei este că mă sileşte să îl iubesc pe Dumnezeu, pe când detaşarea îl sileşte pe Dumnezeu să mă iubească – şi este cu mult mai nobil să îl atrag pe Dumnezeu înspre mine decât să mă silesc pe mine întru Dumnezeu, căci Dumnezeu se potriveşte mai potrivit şi se poate uni mai strâns cu mine decât aş putea să mă unesc eu cu Dumnezeu. [...] În al doilea rând, preţuiesc detaşarea mai mult decât dragostea, pentru că dragostea mă determină să îndur orice lucru în numele lui Dumnezeu, pe când detaşarea mă aduce în starea de a nu mai fi sensibil la nimic în afară de Dumnezeu. Şi mai de preţ este să nu fii sensibil la nimic în afară de Dumnezeu decât să înduri orice în numele lui Dumnezeu.

 Detaşarea este mai bună şi decât smerenia, pentru că există smerenie făra detaşare, dar detaşare desăvârşită fără deplină smerenie nu există. În smerenia deplină omul are o năzuinţă: aceea de a ajunge mai jos decât toate creaturile, înstrăinându-se astfel înspre creatură, pe când detaşarea rămâne în ea însăşi. Detaşarea este mai bună şi decât milostivirea, pentru că aceasta caută spre defectele aproapelui, pe care vrea cumva să le compenseze. Detaşarea este starea în care omul devine imun la atacurile dragostei, ale suferinţei, ale slavei, ale prihănirii şi ale ocarei, devenind cel mai aproape de natura lui Dumnezeu. Inima detaşată se sprijină pe nimic, căci în nimic stă cea mai mare receptivitate. Obiectul inimii detaşate nu diversitatea creaturii. Puritatea inimii detaşate nu se poate ruga, căci cine se roagă râvneşte ceva de la Dumnezeu, ceva de primit sau de care să scape. Ci inima detaşată nu râvneşte la nimic şi nici nu vrea să se elibereze de nimic. Ea este liberă de orice rugăciune, iar rugăciunea ei nu e alta decât de a fi uniformă cu Dumnezeu.

 Inima celui detaşat îşi “ia domnie şi se întoarce”. De bună seamă, dregătoria este pe potriva omului de neam mare pornit după ea, răsplata ne-dorită, ne-râvnită, a mersului până în ţara îndepărtată, şi singura domnie care poate fi luată cu sine şi dusă aiurea, nefiind condiţionată de timp şi spaţiu. În realizarea totală a fiinţei, există două aspecte: unul ascendent şi unul descendent. Ascensiunea conduce la “ieşirea din cosmos”, la eliberarea de condiţiile limitative ale existenţei. Coborârea nu trebuie considerată un “regres”, este mai degrabă ceea ce strălucirea e pentru soare – nimic din astrul zilei nu poate fi identificat cu razele lui, dar e la fel de adevărat că fără raze n-am putea şti nimic despre el.

 Buddhismul hînayâna conduce la realizarea ascendentă (Pratyêka-Buddha), în vreme ce buddhismul mahâyâna are drept consecinţă ultimă realizarea descendentă (Bodhisattwa). Din punct de vedere mundan şi exterior, Bodhisattwa este înfăţişat ca ultima etapă înainte de atingerea stadiului de buddheitate perfectă. Or, exemplaritatea unui Buddha universal nu se poate manifesta decât sub forma adecvată, particulară, a unui Bodhisattwa. În tradiţia islamică, walî (realizarea ascendentă) este perfect “pentru sine”, fără să manifeste nimic la exterior. Cel care are o funcţie de îndeplinit este nabî (realizarea descendentă), o condiţie care o implică pe cea de walî, fiind concomitent ceva mai mult. Însă, ca şi în cazul buddhismului, acest personaj este perceput ca fiind mai puţin universal, lipsă care ţine de adecvarea la nişte condiţii implicit particulare.  Realizarea ascendentă: “Un om de neam mare s-a dus într-o ţară îndepărtată, ca să-şi ia domnie. Realizarea descendentă: şi să se întoarcă.” Verset serafic din Evanghelia lui Luca 19, 12, îndelung comentat de Meister Eckhart.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu