Fustel de Coulanges, Cetatea antică (recenzie) (I)

Motto: “Cum se face că instituţii care se îndepărtează atât de puternic de tot ceea ce avem noi idee astăzi au putut să se stabilească şi să funcţioneze atât de mult timp? Care este principiul superior care le-a dat autoritate asupra spiritului oamenilor?” (Fustel de Coulanges)

 Lucrarea lui Fustel de Coulanges – La Cité antique. Etude sur le culte, le droit, les institutions de la Grèce et de Rome – este o incursiune foarte reuşită în istoria mentalităţilor. Iar ceea ce distinge întreprinderea lui de eforturile unui Jacques Le Goff sau ale unui Georges Duby este faptul că îşi propune să sondeze, atât cât este cu putinţă, antichitatea pre-istorică, cea de dinainte de Homer şi de Romulus, adică să treacă de fatidica barieră a secolului VI înainte de Hristos. Începe modest prin a face o constatare crucială, prea des uitată în zilele noastre: “Ceea ce avem de la ei şi ceea ce ne-au lăsat moştenire ne face să credem că ei ne semănau; ne este destul de greu să-i considerăm ca fiindu-ne străini; aproape întotdeauna pe noi ne vedem în ei. De aici provin multe erori. Este imposibil să nu te înşeli în privinţa popoarelor vechi atunci când îi priveşti prin intermediul opiniilor şi a faptelor timpurilor noastre.” Postulatul istoriei mentalităţilor merge împotriva abstracţiei iluministe a “Omului”: nu există Omul, există oamenii, diferenţele fiind, din anumite puncte de vedere, covârşitoare, pentru că vizează cele spirituale, şi sunt mai importante decât asemănările, care ţin de infrauman.


 Demoni, eroi, lare, mane, genii

Inaintea poporului, cu ethosul său protector, înaintea statului cu cortegiul lui de instituţii, au existat morţii. Lumea latină dinaintea Romei, cea greacă dinaintea Spartei şi a Atenei, a fost exclusiv o lume al cărei punct de reper era moartea. Casa unui grec sau unui roman conţinea un altar pe care trebuia să fie cenuşă şi cărbuni aprinşi. Focul trebuia întreţinut zi şi noapte, nestingându-se decât atunci când familia se stingea. Religia domestică venera morţii, care nu admiteau să fie veneraţi decât de către membrii familiei. Orice străin era exclus. Fiul făcea sacrificiile postume pentru tatăl, şi pentru toţi înaintaşii. Neîndeplinirea acestei datorii era echivalentă cu un paricid. Dacă sacrificiile erau îndeplinite aşa cum trebuie, strămoşul devenea un zeu protector. Cultul domestic avea rituri secrete (sacrificia occulta), care alcătuiau patrimoniul familial sacru.

 În jurul focului sacru, familia face rugăciunile. La câţiva paşi de casă, în mormântul comun, cei decedaţi fac şi ei parte din familie. Reiese cu prisosinţă faptul că principiul constitutiv al primei instituţii despre care ne vorbeşte antichitatea (familia) n-a fost nici forţa brută, cum se crede îndeobşte din ignoranţă şi superficialitate, nici afecţiunea naturală, ci religia.: “Istoricii dreptului roman, remarcând foarte just că nici naşterea, nici afecţiunea nu erau fundamentul familiei romane, au crezut că acest fundament trebuia să se găsească în puterea paternă sau maritală. Ei fac din această putere un soi de instituţie primordială. Dar ei nu explică în ce mod s-a format ea, altfel decât prin superioritatea forţei soţului asupra soţiei, tatălui asupra copiilor. Or, a plasa forţa ca sursă a dreptului înseamnă a se înşela foarte grav.”

 Ceea ce uneşte membrii unei familii este mai presus de naştere, de afecţiune şi de forţă fizică. Este religia vetrei şi a strămoşilor. Familia anticilor este mai mult o asociaţie religioasă decât o asociaţie naturală. În ea, femeia nu contează decât după ce s-a căsătorit şi adoptă cultul. Fiul emancipat, care nu mai practică cultul, este ignorat. Fiul adoptat, care nu are legătură de sânge, devine un adevărat fiu după ce este iniţiat. Legatarul care nu practică cultul familiei este dezmoştenit. Aşadar, nu legătura de sânge este cea care face familia, ci religia strămoşilor (numiţi de greci: demoni sau eroi, iar de romani: mane, lare, genii).

 Cei vii trăiau pentru cei morţi şi nimic nu arată mai bine această stare de lucruri ca instituţia căsătoriei, mai veche decât cea a cetăţii-stat. Familia trebuia să se perpetueze pentru totdeauna, aceasta fiind condiţia esenţială pentru ca morţii să fie veneraţi şi să beneficieze de masa funebră. Privaţi de acestea, morţii ar fi devenit nefericiţi. Primul magistrat al Atenei veghea ca nici o familie să nu se stingă. Legea romana ocrotea şi ea cultul domestic. Fiecare avea interes să lase un fiu în urmă. Celibatul era o impietate gravă şi o nefericire, o damnare. Omul nu-şi aparţinea, era al familiei. “Căsătoria era deci obligatorie. Scopul ei nu era plăcerea; obiectul ei principal nu era uniunea a două fiinţe care se plăceau şi care voiau să se asocieze pentru fericirea şi pentru necazurile vieţii. Efectul căsătoriei, în ochii religiei şi ai legilor, era ca unind două fiinţe în cultul domestic, să se ajungă la naşterea unei a treia care să fie capabile să continue acest cult.” Divorţul era imposibil, dar devenea posibil dacă femeia era sterilă.

 Lumea ţesută în jurul morţii

 Poate părea macabru, pentru un om modern, să se afirme că lumea celor care încă nu păşiseră în istorie s-a ţesut în jurul morţii, şi nu al vieţii. Putem amenda formularea (nu şi realitatea la care face referinţă), spunând că lumea de dinainte era racordată la veşnicie, pentru că moartea frumoasă, moartea sacră, este doar o metaforă a celor din afara scurgerii timpului. Totul, în Roma şi Grecia preclasice ţine de principiul religios care organizează familiile. Spre deosebire de multe popoare, romanii şi grecii au cunoscut devreme dreptul de proprietate asupra pământului. Printr-o contradicţie ciudată, în vreme ce la alte neamuri exista dreptul de proprietate asupra recoltelor, dar nu şi al pământului, la greci exista o proprietate care viza terenul, în vreme ce recolta era consumată în comun. Ideea de proprietate este aşadar una de tip religios: fiecare familie are vatra şi zeiii ei. Altarul este simbolul sedentarismului. Pământul pe care se află este al altarului, atâta timp cât familia va dura. Familia este ataşată de vatră, iar vatra este legată de sol. De aici apare ideea de domiciliu. 

Originea proprietăţii în lumea noastră este una sacră, fiind vorba despre pământul care înconjoară incinta unde arde focul pur al familiei. Tot religia i-a învăţat pe antici să construiască locuinţa, ţesută tot în jurul vetrei sacre. Mormântul nu putea fi nici distrus, nici deplasat. Cutuma din vechime era ca morţii să fie îngropaţi nu în cimitire sau la marginea câmpurilor, ci în câmpul fiecărei familii. Mormântul stabilea uniunea indisolubilă a familiei cu pământul, deci proprietatea. Nu legile au garantat la început dreptul de proprietate, ci religia. “Înţelegem fără greutate că dreptul de proprietate, astfel conceput şi stabilit, a fost mult mai complet şi mai absolut în efectele sale decât poate fi în societăţile noastre moderne, unde este fondat pe alte principii. Proprietatea era atât de inerentă religiei domestice încât o familie nu putea renunţa la una cum nu putea renunţa la cealaltă. Casa şi câmpul îi erau parcă incorporate, şi nu putea nici să le piardă, nici să se lepede de ele.”

 În ordinea cronologică a apariţiei lor, familia are întâietate asupra statului-cetate. Familia nu şi-a primit legile de la Cetate. Dacă Cetatea ar fi făcut legile, cu certitudine că nu ar fi stabilit indivisibilitatea patrimoniului. Şi putem fi siguri că nu ar fi dat dreptul de viaţă şi de moarte al tatălui asupra fiului şi soţiei sale. Dacă acestea au existat, este pentru că Cetatea era neputincioasă în faţa lor. “Vechiul drept nu este opera unui legislator; dimpotrivă, el este impus legiuitorului.” Momentul în care legiuitorul se transformă în inginer social este mult ulterior antichităţii.

 Pivotul celei mai vechi instituţii este pater familias. Cuvântul “pater” este acelaşi la hinduşi, greci, romani. Un bărbat putea fi numit pater fără să aibă copii, fără să fie căsătorit, fără măcar să fie la vârsta care să-l autorizeze să se însoare. Limbile acestea aveau un alt cuvânt pentru tată biologic (genitor). Cuvântul pater, în limba religioasă, era aplicat zeilor. În limba dreptului, oricărui om care avea un cult şi un domeniu. Cuprindea în el nu ideea de paternitate, ci aceea de putere, autoritate, demnitate majestuoasă.

 “Graţie religiei domestice, familia era un mic corp organizat, o mică societate cu şeful şi guvernul ei. Nimic din societatea noastră modernă nu ne poate da o idee despre puterea paternă. În antichitate, tatăl nu este numai omul puternic care protejează şi care are de asemenea puterea de a se face ascultat; el este preotul, moştenitorul altarului, continuatorul strămoşilor, tulpina [pe care se agaţă] descendenţii, depozitarul riturilor misterioase ale cultului şi a formulelor secrete ale rugăciunii. Întreaga religie rezidă în el.” Pater familias este aşadar şef religios, stăpân al proprietăţii şi judecător. Ca entitate secundară, cetatea nu-l contestă milenii de-a rândul în niciun fel. Trebuie remarcat că autoritatea paternă nu era o putere arbitrară, derivată din dreptul celui mai puternic. Principiul ei era superior oamenilor, fiind de ordin religios. Religia îi impunea tatălui tot atâtea obligaţii câte drepturi.

 De la familie la stat

 După ce argumentează că formele de organizare prestatale (ginta, fratria/curia, tribul) sunt şi ele cópii la scară mare a familiei, fiind de fapt familii în forme de o amplitudine imposibil de conceput în vremurile moderne, lucrarea lui Fustel de Coulanges analizează formele de organizare din care va deriva ulterior statul: cetatea şi oraşul. Cetatea şi oraşul nu erau cuvinte sinonime la antici. Cetatea era asociaţia religioasă şi politică a familiilor şi a triburilor. Oraşul era domiciliul acestei asociaţii. Oraşul era fondat dintr-o dată, conform unui plan, într-o singură zi. Însă cetatea trebuia să fie deja constituită. Astfel, fondarea unui oraş era o operă religioasă.

 Prima grijă a fondatorului este să găsească amplasamentul pentru noul oraş. Cei care decid sunt zeii. În ziua fondării, el oferă un sacrificiu. Au loc ritualuri de purificare colectivă. Nu există oraş din antichitate care să nu-şi fi cunoscut numele fondatorului şi data fondării. Amintirea ceremoniei sacre care l-a precedat era riguros păstrată. Înconjurat de o incintă sacră şi întinzându-se în jurul unui altar, oraşul era domiciliul religios al zeilor şi al oamenilor cetăţii. Orice oraş era un sanctuar, putând primi adjectivul “sfânt”. A se vedea Eneida, al cărei subiect este transportarea zeilor Troiei în Italia şi fondarea Laviniumului. Eneas nu este un războinic, ci un preot, şeful cultului, omul sacru. Calitatea lui dominantă este pietatea, virtutea lui este o rece şi înaltă impersonalitate.

 Oraşul rămâne mult timp un loc al sacrului. În el au loc sărbători, al căror scop este onorarea zeilor. Ceea ce caracterizează aceste zile speciale, este interdicţia muncii, obligativitatea de a fi vesel, cântecul şi jocurile publice. Calendarul nu este nimic altceva decât succesiunea sărbătorilor religioase. Printre ceremoniile cele mai importante ale religiei cetăţii era cea a purificării. Consta fundamental într-un sacrificiu expiatoriu. Pentru reuşita ei, două condiţii erau necesare: 1) trebuia ca nici un străin să nu participe la ea; 2) trebuia ca toţi cetăţenii să se afle în afara zidurilor. Se pare că se proceda cu această ocazie la numărarea lor. Cel care nu participa la această ceremonie îşi pierdea dreptul de a face parte din cetate. Este normal, pentru el nu se rostise rugăciunea de purificare şi nu se făcuse sacrificiul. Faţă de zei, el nu mai era cetăţean. Faţă de oraş, trebuia să fie ca şi faţă de zei. 

“Astfel pe timp de pace şi pe timp de război, religia intervenea în toate actele. Ea era peste tot prezentă, învăluia omul. Sufletul, corpul, viaţa privată, viaţa publică, festinurile, sărbătorile, adunările, tribunalele, luptele, totul era sub imperiul acestei religii a cetăţii. Ea regla toate acţiunile oamenilor, dispunea în toate clipele de viaţa lui, îi fixa toate obiceiurile. Guverna fiinţa umană cu o autoritate atât de absolută încât nimic nu rămânea în afara ei. Ar însemna să avem o idee foarte falsă despre natura umană dacă am crede că religia anticilor era o impostură şi, ca să spunem aşa, o comedie. Montesquieu pretinde că romanii n-au adoptat un cult decât pentru a struni cu el poporul. Niciodată religia nu a avut o asemenea origine, şi orice religie al cărei fundament nu a fost decât acest motiv de utilitate publică, n-a rezistat prea mult. Montesquieu mai spune că romanii supuneau religia Statului; or abia contrariul este adevărat – este imposibil să citeşti câteva pagini din Titus Liviu şi să nu te convingi de acest lucru. Nici romanii şi nici grecii nu au cunoscut aceste triste conflicte care au fost atât de comune în alte societăţi între Biserică şi Stat. Însă acest lucru se explică numai prin aceea că la Roma, ca şi în Sparta sau în Atena, Statul era aservit religiei. Sau mai degrabă, Statul şi religia erau atât de complet amestecaţi, încât era imposibil nu numai să existe ideea conflictului între ei, dar chiar să fie o distingere între unul şi cealaltă.”

 De fapt, spunem noi, statul nici nu se născuse în vremurile acelea. Instituţia statală se va naşte numai atunci când orgoliul va depăşi înţelepciunea, şi va face din el un surogat al sacrului, cum a rămas şi în zilele noastre.

 Caracterul sacerdotal al regalităţii primitive este clar indicat de către scriitorii antici. Principala funcţie a regelui era îndeplinirea ritualurilor religioase. Nu forţa a fost aceea care a făcut şefii şi regii în cetăţile antice. Primul rege nu a fost “un soldat fericit”. Autoritatea decurge din cultul vetrei. Religia este aceea care l-a făcut pe rege în cetate ceea ce era pater familiaris în familie. Fără să fie neapărat un zeu, regele era o fiinţă sacră. Atunci când revoluţiile i-au privat pe regi de puterea politică, familiile lor au rămas în cetate şi au continuat să fie venerate. Regimul republican nu a însemnat în antichitate transformare titlului de rege în injurie, şi nu s-a ajuns la regicid, ca mult mai târziu, în anii modernităţii. Uzurpatorii nu au îndrăznit niciodată să şi-l aroge, dată fiind sacralitatea lui. În Grecia, atunci când monarhia a fost restabilită, noii şefi politic s-au numit tirani. Ceea ce îi distingea pe unii de alţii nu era calitatea, ci religia. 

“Regii primitivi îndepliniseră funcţiile de preot şi-şi trăgeau autoritatea de la altar; tiranii epocii posterioare nu erau decât nişte şefi politici şi nu-şi datorau puterea decât forţei sau alegerilor.” Revoluţia care a stabilit regimul republican nu a despărţit autoritatea politică de sacerdoţiu. Coroana purtată de aceştia, devenită de-a lungul timpului simbol al puterii, era cu certitudine o emblemă religioasă.

 Pentru antici, patria însemna pământul părinţilor. “Patria fiecărui om era partea de sol pe care religia lui domestică sau naţională o sfinţise, pământul în care erau depuse osemintele strămoşilor săi şi pe care îl ocupau sufletele. Mica patrie era îngrăditura familiei, cu mormântul şi cu vatra sa. Marea patrie era cetatea, cu pritanii şi eroii săi, cu incinta ei sacră şi cu teritoriul său marcat de religie.” 

Pentru antici, patriotismul era virtutea supremă, spre care convergeau toate celelalte virtuţi. Era aproape imposibil ca interesul public să fie în dezacord cu interesul privat. Omul care pierdea patria, pierdea totul. Omul care părăsea pământul sacru al patriei era în afara vieţii obişnuite şi în afara dreptului. Patria era iubita ca o religie, omul i se supunea aşa cum i se supunea lui Dumnezeu. Atunci când patria este atacată, religia e atacată. Pentru ea moartea era o opţiune onorabilă. Exilarea unui om era interdicţia focului şi a apei. Exilul îl punea pe om în afara religiei. Orice casă era pângărită prin prezenţa celui exilat. Acesta nu mai putea participa la nici o ceremonie sacră. “Or religia era sursa din care decurgeau drepturile civile şi politice. Exilatul îşi pierdea deci toate acestea pierzându-şi religia patriei. Exclus de la cultul cetăţii, îşi vedea refuzate concomitent cultul domestic şi trebuia să-şi stingă vatra. Nu mai avea dreptul de proprietate; pământul şi toate bunurile sale, ca şi cum el ar fi fost mort, reveneau copiilor săi, dacă nu cumva fuseseră confiscate în folosul Statului şi al zeilor. Nemaiavând un cult, nu mai avea o familie; înceta să fie soţ şi tată. Fiii săi nu mai erau în puterea lui; soţia lui nu mai era soţia lui, şi putea imediat să-şi ia alt soţ.” Republicile din vechime au permis aproape întotdeauna vinovatului să evite moartea plecând. Supliciul exilului a fost numit de către jurisconsulţii romani “pedeapsa capitală”. Pentru exilat, exista o singură certitudine: infernul. Şi nici o speranţă care să îndulcească ceea ce pentru el începea încă din viaţa terestră.

 Mic tratat de degenerare a lumii vechi

 Nu se poate fixa cu precizie epoca revoluţiilor. Se ştie că spre secolul VII î.e.n. această orânduire socială a început să se clatine. Atunci când credinţele pe care se baza această orânduire s-au vlăguit, iar interesele majorităţii oamenilor au intrat în dezacord cu ea, a trebuit să cadă. Oricare ar fi elementele exterioare ale degenerării, cauza profundă este exprimată în cuvinte simple: lumile trăiesc din credinţa neclintită a oamenilor, şi mor atunci când oamenii nu mai cred în ele. Am văzut în îndepărtarea regelui-sacerdot şi înlocuirea lui cu tiranul ceea ce se poate numi decapitarea lumii preistorice. Vom puncta în cele ce urmează decăderea aristocraţiei sacre şi înlocuirea ei cu o parodie, aristocraţia banului, pe fondul general al acceptării plebeilor, şi apoi al ascensiunii lor până la cele mai înalte magistraturi. Ei bine, acestea sunt toate simptomele unor stări interioare, şi trebuie spus că moartea unei lumi, oricare ar fi ea, are loc mai întâi în minţile şi sufletele oamenilor, decorul exterior nefiind decât un ecou.

 La origine, regele a fost şeful religios al cetăţii, întrunind autoritatea politică şi autoritatea spirituală. Pe de altă parte, aristocraţia era şi ea extrem de puternică. Fiecare pater era şi el un rege, asupra unei ginţi. Fiecare pater avea atribuţiile unui rege şi în unele domenii nici măcar regele nu-l putea concura. S-a declanşat lupta între aristocraţie şi rege. Iar regalitatea a fost peste tot învinsă. Însă asta nu a însemnat că se renunţă la rege: i-a fost lăsată autoritatea spirituală, însă i-a fost refuzată autoritatea politică. Practic, cetatea a început să aibă doi regi, unul pentru chestiune sacre, celălalt pentru cele politico-militare. Timp de secole, Roma, Sparta şi Atena au adăpostit în sânul lor vechile familii regale, care şi-au conservat îndatoririle sacerdotale. Atunci când familia regală s-a murdărit cu o crimă, eupatrizii au pretins că ea nu mai este capabilă să-şi îndeplinească sacerdoţiul. Acesta din urmă “s-a deschis”, declarându-se că oricine îl poate îndeplini. Patruzeci de ani mai târziu, sacerdoţii sunt aleşi pentru un singur an. Atunci când vârful ierarhiei sociale şi spirituale este înlăturat, puterea revine celor ce l-au contestat, aristocraţii.

 [va urma]