sâmbătă, 28 mai 2016

O poveste de la bacalaureat

Treaba asta s-a petrecut prin 1998, cred, deci pe la finalul secolului trecut, când eram în primul sau al doilea an de predare. Sau al treilea. În cronologia minţii mele, unde anii sunt tulburi şi aproximativi, însă reperele există şi au altă natură, a fost al doilea an în care profesorii au fost repartizaţi să examineze la bac prin tragere la sorţi secretă. Începuse moda probelor orale la limbi străine. Atunci a apărut o idee formidabilă: hai să punem zeul calculator să tragă la sorţi şi să fie secret. Aşa a fost prima data. În 1998 s-a reluat exerciţiul din anul anterior şi aşa am aflat de la oamenii care începuseră să mă caute cu vreo zece zile înainte că fac parte din comisia de examinare la franceza a liceului Electropoc. Era secret, nimeni de la inspectoratul şcolar nu mi-a zis până în dimineaţa examenului.

Telefonul însă suna ca-n gară: Alo, dom’ profesor, ştiţi, am şi eu un nepoţel. – Felicitări, stimată doamnă. – Da, ştiţi, dă şi el bacalaureatul la franceză – Foarte frumos, stimată doamnă, şi ştie ceva carte? – Păi, nu prea. – Nu prea sau deloc? – Mai mult deloc, dom’ profesor, ştiţi şi dumneavoastră cum sunt tinerii din ziua de azi. – Aha, fac edificat. Şi cât aţi vrea să fie, stimată doamnă? (întreb ca la magazin, când cumperi cartofi: cât să fie?) – Păi, să fie aşa, de-un nouă. – Bine, stimată doamnă, se rezolvă. E grav dacă-i mai mult?

Dialogul ăsta l-am avut cam de opt ori. Sau zece, nu mai reţin. V-am spus că la mine cifrele se blurează uşor. Peste câteva zile urma să examinez împreună cu o colegă cam şaizeci de elevi. Pentru o cincime dintre ei s-a intervenit la mine. Când i-am spus colegei să scoată lista cu laureaţii la premiul Nobel, am constatat că la încă pe-atâţia se intervenise la ea. Eu n-am făcut nicio listă. Le-am promis tuturor că “se rezolvă”, dar nu m-am străduit să reţin niciun nume. Eram, încă de pe atunci, incapabil să refuz o stimată doamnă care se bazează pe sprijinul meu într-o mare problemă.

În ziua examenului am intrat în sală şi-am citit cu mare atenţie baremul. Corectasem deja la olimpiade, capacitatea mea de a evalua corect un elev nu ridica dubii. Am cunoscut-o pe colega co-examinatoare. Directoarea liceului a venit să ne explice să fim îngăduitori cu elevii pentru că anul trecut şi acum doi ani le-a predat un profesor necalificat. Adică fără studii de specialitate. Zbira e cunoscută pentru lipsa de maniere cu subordonaţii, aşa că n-are rost s-o menajez: Vreţi să-mi spuneţi că în ditamai capitala de judeţ, la câteva sute de metri de primărie, dumneavoastră aţi angajat pentru predarea limbii franceze un om fără şcoală? Aşa, şi? Aici urmează să se desfăşoare un examen naţional, nu? Sau e vreo excepţie?


Încă nu conta în anul acela bacalaureatul pentru admiterea la facultate. Adică încă nu venise Andrei Marga la şefia ministerului învăţământului, cu ideea aceea grozavă de a elimina examenele de admitere în favoarea mediilor din liceu şi a rezultatelor la bac. Spun fără ironie că ideea era foarte bună, pentru că e mult mai serios să-l evaluezi pe un adolescent în funcţie de seriozitatea lui timp de patru ani decât să-l selectezi în funcţie de performanţa la 2-3 examene. Filosofului i-a lipsit însă înţelepciunea practică, n-a ştiut pe ce pământ trăieşte, cum se spune ţărăneşte, altfel nu-mi explic de ce n-a anticipat dezmăţul evaluării care a urmat pe scară largă şi care a ros învăţământul românesc ca un cancer. Din neseriozitatea evaluării nu ne-am revenit nici astăzi, când examenele de admitere se reintroduc la facultăţi, iar meteahna de a-l puncta aiurea pe elev s-a făcut nărav.

Am trimis-o pe madam în biroul ei, asigurând-o că baremul de examinare va fi respectat. Nu ştiu de ce, nu părea deloc fericită de ce aude. O bună parte dintre elevi erau muţi. Cum să zic, când mă auzeau parcă le vorbeam într-o limbă străină. Când îi auzeam eu pe ei, căutam serviciul de subtitrare. Nu era problemă de erori, de fapt erorile sunt bune, că măcar ai ce corecta. Eroarea e prin definiţie înconjurată de un strat protector de lucruri corecte. Acolo nu era nicio eroare, era vorba de eşec şcolar, de abandon neconsemnat statistic. Elevi care vin la o oră pe care n-o mai înţeleg pentru că în urmă cu câţiva ani au încetat să mai înveţe. Profesori care refuză să mai predea pentru că în clasă sună constant ocupat. O formă de constipaţie instituţionalizată care are nevoie de falsificarea examenelor ca de-o purgă care să-i facă pe toţi fericiţi. În toată lumea asta organizată, cu propriile legi, am picat eu şi-am citit baremul, după care am zis: asta scrie, asta facem.

După primii trei elevi picaţi, colega s-a scuturat ca dintr-un vis urât şi-a cerut formularul cu note. A luat uşurel pixul şi şi-a şters notele, după care a trecut altele, mărite cu trei puncte. Gata, se rezolvase, elevii promovaseră examenul. I-am atras atenţia că avem o problemă şi că trebuie să mergem la şeful comisiei, pentru că nu se poate ca diferenţa dintre notele examinatorilor să fie mai mare de un punct. A fost prima întrerupere. Pentru Electropoc venise un prof universitar de la Poli. L-am chemat în sală, a asistat la începutul bâlciului, vreo doi sau trei elevi pe care eu îi picam şi colega îi trecea cu diferenţă de 3-4 puncte, să iasă cinciul. Pentru tot ce a urmat, preşedintele comisiei a fost la fel de irelevant ca un tapet de perete. Cred că s-a derobat spunând că el nu cunoaşte franceză, deci nu poate spune nimic. A dispărut într-un spaţiu paralel, cred că avea propriul univers cvadrimensional din care scotea din când în când câte o mână ca să semneze nişte hârtii.

Mai activ a fost un nene care nu-mi amintesc ce hram purta. Mic, negricios, agitat, nu ştia nici el franceză, dar ştia sigur că eu n-am dreptate. Câteva ceasuri, examenul a continuat aproximativ în aceeaşi manieră. A fost singura dată din viaţa aceasta când am evaluat un elev cu 2, iar altcineva de pe aceeaşi planetă cu mine a acordat nota 9. Au fost şi elevi care au trecut examenul, inclusiv cu nota 10. Acolo nu mai era nicio diferenţă. De fapt, de la o vreme colega aştepta să dau eu nota, după care evalua şi ea. Din când în când, câte un personaj didactic venea să-mi dea lecţii de pedagogie. Cineva mi-a spus că este imperios necesar ca toţi să ia bacalaureatul, altfel nu primesc ajutor de şomaj. I-am repezit pe toţi. Pe tipul mic şi negricios l-am asigurat că, într-o lume normală, îl invitam în spatele parcului cu o floretă să-i fac o operaţie pe cord deschis. Din negricios, s-a făcut galben, m-a crezut.

Apoi a venit un inspector să vadă care e situaţia şi să rezolve problema. Pentru cei care nu ştiţi care este codul manierelor elegante atunci când intri în contact cu un inspector şcolar şi, dintr-o nepermisă lipsă de inteligenţă se întâmplă să fii subordonatul lui, adresarea urmează un ceremonial mai riguros ca la împăratul Chinei. Dacă este inspector, te apleci uşor de spate şi subliniezi apăsat: “domnule/doamnă inspector”. Dacă este “inspector general”, trebuie să fii mai călduros şi în acelaşi timp mai apropiat de marele om: “domnule general”. Dacă este “inspector general adjunct”, îi vei spune profetic, cu aplecarea de rigoare, tot “domnule general”, pentru că el este viitorul tău şef. Sub nicio formă nu trebuie să comiţi crima de lez-majestate şi să spui: “domnule profesor”. Ghiciţi cum m-am adresat eu ipochimenului de la inspectorat?  

Şi nu i-a plăcut, s-a revulsat scârbit de parcă i-aş fi turnat o ceaşcă cu cafea acră de-o săptămână peste freză. Domnule profesor, dacă-mi daţi scris că azi, în învăţământul românesc, notarea elevilor începe de la nota cinci, eu mă întorc acum în sală şi-i trec pe toţi. Sunt funcţionar şi am simţul ierarhiei. Dacă nu puteţi să-mi daţi nimic scris, domnule profesor, vă rog să mă scutiţi de discursuri indecente despre emoţiile din faţa examenelor pentru că am trecut prea multe examene în viaţa mea ca să mai fac faţă la asemenea truisme. L-am lăsat cu zoaiele acre în cap şi m-am întors la ceea ce ştiam eu mai bine să fac, şi anume să evaluez cunoştinţele elevilor.

Peste vreo două ceasuri colega a izbucnit în plâns. Era o femeie rezistentă, dar toţi cedăm la un moment dat. A plecat să-l sune pe bărbatu-său care făcea nu-ştiu-ce în viaţă, îmi pare rău că nu reţin. Nu mai reţin cum o cheamă pe brava femeie isterică, nici pe negriciosul care a aranjat fişele ca să treacă toţi candidaţii, nici pe profesorul de la inspectorat. Au trecut aproape douăzeci de ani de atunci, bănuiesc că unii au devenit nişte venerabili dascăli la pensie, care-şi scot nepoţii în parc şi seara le explică sfătos că trebuie să fie cinstiţi şi amabili (ceea ce, fie vorba între noi, ţine de o contradicţie în termeni). Nu l-am văzut pe omul colegei, dar am auzit că vrea să mă bată. Lucru care s-a întâmplat parţial, în sensul că omul şi-a dorit fierbinte, însă împrejurările nu i-au permis. Suspectez totuşi că nici el nu şi-a dat silinţa suficient.

A doua zi elevii mi-au adus un buchet de flori albe, simbolul purităţii. L-am oferit graţios colegei mele, care m-a privit ca şi cum aş fi înşelat-o cu o staţie de autobuz plină cu textiliste întoarse din schimbul doi. După care am intrat în sala de examen şi am făcut ceea ce ştiam eu mai bine, şi anume să evaluez cunoştinţele elevilor. N-aş putea să vă spun cu exactitate cum a fost cu cei care m-au sunat să le trec copchiii şi nepoţeii, chiar n-aş putea să vă spun, pentru că nu numai că n-am notat pe cine trebuie să favorizez, dar adesea nici n-am întrebat cu cine discut la telefon, sau m-am gândit aiurea când persoana povestea cu ce persoană discut. Cel mai probabil, pe unii i-am trecut, pe alţii i-am picat, dar oricum listele s-au aranjat la final, deci pentru public eu trebuie să fi fost până la urmă un tip mai ciufut, dar de treabă.

Cei care mi-au întors spatele au fost colegii mei. Unul chiar m-a mustrat: dragă, medicul primeşte, poliţistul primeşte, funcţionarul de la primărie primeşte, profesorul de ce să nu primească? La noi vine moşcrăciun doar o singură dată, la bac, acuma e momentul să primim. Peste vreo doi ani de la examenul acela la care am fost chemat, singurul examen la care am participat în viaţa mea ca evaluator, telefoanele aveau să sune cu altă cerinţă: nota maximă. La mine însă, după cum spuneam, n-a mai sunat nimeni pentru că niciodată n-am mai fost la bac. Eram titular, eram intangibil, nu m-au putut pedepsi trimiţându-mă să predau franceza la frontiera cu Afghanistanul, nici n-au avut prostul gust să mă şicaneze cu inspecţii la ore. Ştiau bine că ştiu.

Dar mi-au întors frumuşel spatele. În toamna aceluiaşi an ar fi trebuit să mă transfer la un liceu în care se preda franceză în regim de bilingv, adică şase ore pe săptămână, nu doar două ca în restul universului. Catedra de franceză de acolo formulase solicitare în acest sens cu mult înainte de bac, dar când directorul s-a dus la domnul general, răspunsul a fost: “Iliescu, nu.” N-am predat niciodată la bilingv. Bălăceala aceea lingvistică în care să mă plimb cu elevii prin toate cotloanele dragi ale culturii franceze nu s-a mai petrecut. Ceea ce e şi mai trist este că n-am izbutit niciodată să fiu doar profesor. În douăzeci de ani de învăţământ, am fost doar profesor într-o singură noapte, într-un vis în care se făcea că de dimineaţa până seara nu există pentru mine nimic altceva decât franceză şi elevi. Întotdeauna am fost profesor şi altceva. Dacă aş fi predat în regim de bilingv, aş fi ajuns la superlativul meseriei mele, dar cu certitudine aş fi pierdut o bună parte din altcevaurile vieţii mele. Nu voi şti niciodată dacă schimbul a fost echitabil.

N-am scris lucrurile astea ca să vă arăt că sunt un erou. Lucrurile sunt mult mai simple şi cu mult mai puţin poetice decât par, admiţând că par cumva. Sunt, ca şi filosoful pe care l-am pomenit mai sus, cu desăvârşire lipsit de ceea ce grecii numesc panurgos, adică dibăcie, înţelepciune în lucrurile pământeşti. Dacă aş fi anticipat bâlciul, cu oroarea pe care mi-o provoacă scandalurile, aş fi refuzat să particip. Naiv, cu naivitatea pe care sper s-o duc cu mine în mormânt, am vrut să-mi fac, fără concesii şi fără calcule ipocrite, treaba mea pentru se presupunea că am fost chemat acolo. Prins în capcană, n-am făcut decât să rezist. N-am plâns, n-am înjurat, n-am dat nicio scatoalcă colegială. N-am plecat. Deci se poate spune c-am rezistat.

Nici nu am scris aceste lucruri ca să mă plâng. Oamenilor nu li se întâmplă ce merită, ci ceea ce li se aseamănă. Iar povestea aceasta despre bac seamănă suficient de mult cu mine încât să mi-o asum. Lucrurile au fost aşa cum trebuiau să fie. Probabil de acolo mi se trage incapacitatea cronică de a rosti un discurs în mediul profesoral. Să nu mă înţelegeţi greşit, mă exprim pasabil spre bine în public, nu mă rătăcesc în idei, construiesc firesc un discurs cu cap, stomac, gheare şi coadă. Dar niciodată nu pot spune ceva  optimisto-voios la un microfon, într-un spaţiu saturat cu profesori. Nu pot comite urări, nici discursuri de sfârşit de an, nici de început de an, nici de Anul Nou, nici de ajun, nici de magiun. Dacă sunt forţat să particip la asemenea întâmplări, mă izolez mental de tot ce se petrece, văd fără să înregistrez şi aud fără să decodez. E adevărat că nu aplaud la final, dar nici nu scot şuieraturi bărbăteşti. Îmi ocup cubajul meu de aer în sală, după care plec.

Retrospectiv, aş zice că a fost, probabil, ritualul meu de trecere la maturitate. Adolescenţii amerindieni se izolează în pustie şi, după vedeniile pe care le au, vânează animalul ce li s-a arătat. La fel am făcut şi eu. Doar că apaşul visează urşi grizzly şi pume, iar examenul meu de maturitate s-a dat printre melci pedagogici sensibili şi pupacioşi care mă vânau ei pe mine. Toţi cei cu care interacţionaserăm la acest examen mi-ar fi putut fi profesori, mi-ar fi putut da lecţii la dirigenţie. Fără excepţie, cu toţii voiau “să fie bine”. Se obişnuiseră atât de mult cu minciuna şi cu falsificarea încât ideea că fac ceva necinstit nu mai avea cum să-i viziteze. Aşa de ahtiaţi după succes încât erau dispuşi să-l fabrice şi din pietricelele din faţa liceului. Dacă Titanicul ar fi fost pe mâna profesorilor, ar fi navigat şi după naufragiu, până în zilele noastre şi chiar mai mult, iar morţii şi dispăruţii ar fi ajuns cu toţii vii, fericiţi si competenţi la ţărm. Mă rog, în listele semnate şi ştampilate de colegii mei, dar pentru mulţi realitatea este secundară faţă de fericirea pe care o dovedesc hârtiile.

2 comentarii:

  1. prețuire sinceră pentru acest articol.

    RăspundețiȘtergere
  2. Excelenta scriitura. Totusi, penultime paragrafe n-au reusit sa-mi ingusteze suficient calea spre motivatia ta de a-l scrie. Plec de pe pagina ta cu o zicere frumoasa: "Oamenilor nu li se întâmplă ce merită, ci ceea ce li se aseamănă"

    RăspundețiȘtergere