Asumarea calitativă

Eram zilele trecute cu o clasă de a XII-a, şi bighideam unul din sujeturile de bac puse la dispoziţie de minister. Simpluţoidale. Ajung la un text de presă, din Le Monde parcă, cu bătrâni, cu cât de mulţi vor fi bătrânii peste douj’ de ani, cu cât de puţini vor fi tinerii, cu recuperarea bătrânilor în diverse scopuri bune şi frumoase în societatea noastră multicivilizată. Paca-paca, limbă de lemn, cine zicea că doar comuniştii izbesc troaca, adică de ce totalitarismul democratic n-ar face şi el ciaca-paca?

Dau de o sintagmă: “la prise en charge qualitative”. Adică “asumarea calitativă”. Asumarea bătrânilor de către societate, adică. Versus la prise en charge quantitative, se subînţelege, doar bătrânii nu-s cantitate pură, noa? Îi băgăm în aziluri cu tot respectul, asta e la prise en charge, în interesul lor, fireşte, că şi găina o ţinem în crescătorii în interesul ei, doar n-o lăsăm să umble lela şi s-o mănânce vulpea, mai bine o mâncăm noi, e mult mai bine...

Mi-am amintit de o discuţie pe care o avusesem în urmă cu câţiva ani cu o colegă franţuzoaică, venită la un master în România. O discuţie la o cafea, unde tocăm problemele modernităţii. Îi vorbesc despre bătrâni şi abandonarea lor. Instituţionalizarea este tot o formă de abandon, este abandonul steril, fără remuşcări, lasă dragă că acolo îi au pe cei de vârsta lor, cu care au ce discuta – e o crimă vorba asta, bătrânii au nevoie de copiii lor, de nepoţii lor, şi nepoţii au nevoie de bunicii lor, ca să le numere ridurile şi să se agaţe de mâinile lor pătate.


Generaţiile nu trebuie să fie despărţite unele de altele sub pretextul subiectelor comune de conversaţie, avem nevoie să ne mângâiem cu privirea, eu trebuie să am grijă de tatăl meu, ca fetiţa mea să vadă că bunicii contează, pentru ca mai târziu să ştie şi ea că părinţii bătrâni contează, tatăl meu are nevoie să-şi vadă nepoata, ca să îndure mai uşor apropierea morţii, luând viaţă din viaţa celor fără griji, iar nepoata trebuie să-şi vadă bunicul, ca să poată îmbătrâni şi ea frumos şi fără spaimă, după cum bunicul a ştiut s-o facă. Suntem făcuţi să trăim împreună, să ne vedem şi să ne preţuim, să deschidem băierile pungii unii pentru alţii, da, inclusiv bani trebuie să dăm unii altora, să nu-i lăsăm pe bătrâni doar cu pensia ridicolă pentru care au cotizat o viaţă, pentru că nu se ştie ce pensie vom avea noi înşine la vremea noastră, iar ceea ce dăm azi celor bătrâni tot nouă ne dăm până la urmă, şi nimeni n-ar trebui să fie zgârcit cu sine însuşi...

Şi-mi zice colega franţuzoaică despre o intervenţie a ministrului sănătăţii pe unul din posturile lor de televiziune, despre situaţia bătrânilor “asumaţi calitativ” de prin azile. Fusese o vară excesiv de caniculară, şi în azile muriseră vreo 50 de bătrâni. Cum aşa? Muriseră de sete. Fuseseră aduşi în situaţia unor păpuşi, zăceau sedaţi în cărucioare cu rotile, şi nu mai aveau putere să ceară apă. Muriseră probabil lângă peturile de apă, într-o ţară în care apa nu este o problemă. Tragedia fusese discutată de un ministru care se întreba dacă realmente este o soluţie să încredinţezi unor “profesionişti” viaţa bătrânilor. Avea dreptate. Nimic mai profesionist ca propriul copil, ca propriul nepot, pentru un bătrân. Nimic mai ridicol ca o civilizaţie care nu duce paharul de apă la gura bătrânului, dar nu uită să-l sedeze. Acolo şi atunci, am resimţit din nou cruzimea de găină a lumii în care trăim, cu vorbele ei curve...