duminică, 12 iunie 2016

Renaud Escande et al, Le livre noir de la Révolution Française, (recenzie)




În 2008, 50 de istorici francezi (cităm cele mai cunoscute nume: Pierre Chaunu, Jean-Pierre Brancourt, Ghislain de Diesbach, Henri Beausoleil ş.a.) au semnat o colecţie de studii cunoscută sub numele de Cartea neagră a Revoluţiei Franceze. Este o lucrare masivă despre ceea ce se află în spatele imensei manipulări ideologice pe care acest moment a prilejuit-o în istoria oficială. Este o demascare necesară, cu atât mai mult cu cât, prin consecinţele istorice (bolşevismul, fascismul, naţional-socialismul, democraţia reprezentativă) cât şi prin ideile ei încă vii, trebuie să considerăm că Revoluţia Franceză, moment cheie al modernităţii noastre, nu s-a încheiat. Şi nici nu se poate încheia un astfel de coşmar dacă nu-l înţelegem din principiile sale până în cel mai profunde implicaţii. Câteva dintre marile ei faţete, cu semnificaţiile aferente, le vom expune în această recenzie. Diferenţă faţă de ceea ce v-a spus profesoara de istorie a fost chiar criteriul care a stat la baza paragrafelor ce urmează.

Tocmai fusese proclamată inviolabilitatea şi sacralitatea dreptului de proprietate, ca măsură juridică îndreptată împotriva abuzurilor Puterii, când Talleyrand a propus confiscarea bunurilor clerului. Ideea li s-a părut aleşilor democratici una strălucitoare, doar că imposibil de aplicat în noul context. Acoperirea juridică a fost furnizată tot de Talleyrand (care în felul acesta şi-a asigurat o posteritate de om politic iscusit): doar proprietatea individuală este sacră, naţiunea având suveranitate asupra tuturor organizaţiilor care existau în cadrul ei. Altfel spus, statul nu confisca bunurile Bisericii, pentru simplul fapt că până la urmă Biserica nu avea nimic al ei. În opinia legiuitorului ales, statul nu făcea decât să ia înapoi ceea ce-i aparţinea. Concomitent, Statul a promis să susţină financiar cheltuielile Bisericii, şi-şi asuma serviciile publice exercitate până atunci de Biserică (învăţământ, sănătate, stare civilă etc.). Acest model de înlocuire a Bisericii cu Statul în societate s-a repetat negreşit în toate ţările care au preluat secularizarea după modelul francez, inclusiv în Principatele Române din vremea lui Al. I. Cuza.


Bastilia n-a devenit un simbol al absolutismului monarhic decât în manualele de istorie de după revoluţie. Atunci când a fost luată cu asalt, în închisoare nu se aflau decât şapte persoane: patru falsificatori, doi nebuni şi un conte. Doar ultimul dintre ei ar fi putut fi victima “arbitrariului monarhic”. În contrapartidă, ghilotina, simbolul Revoluţiei Franceze, a făcut în trei ani cinci mii de victime, toate din rândul nobilimii şi a clerului. Arbitrariul revoluţionar a fost de departe foarte productiv. De fapt, tot parcursul revoluţionar este presărat cu masacre imposibil de înţeles, începând cu garda Bastiliei, căreia i se promite viaţa dacă se predă, şi care este dezarmată şi asasinată. Aceeaşi soartă o are garda elveţiană, aproximativ 900 de oameni, victima unei băi de sânge inutile. Martirologia creştină numără 8000 de preoţi, călugări şi călugăriţe, ucişi pe fondul unei decreştinări sistematice.

Revoluţia iacobină a fost un demers politic antimonarhic, antiaristocratic şi anticlerical, deci antiierarhic. Pentru a se putea elimina abuzurile trecutului, tot ce amintea fie şi de departe de o scară socială calitativă trebuia măturat pentru a se putea instaura o societate a cetăţenilor egali. Egalitatea trebuia să producă libertate şi societate. S-au produs imediat abuzurile egalitarismului. Atunci când comunismul s-a instaurat în Rusia şi în statele-satelit, noua ideologie s-a inspirat din Revoluţia Franceză, planificând o tiranie “de tranziţie” în vederea unei fericiri sociale legitime. Aşa cum bine ştim, în cele din urmă tirania a fost preferată fericirii la care se voia a se ajunge. Pentru unii, episodul Terorii este un efect colateral al Revoluţiei Franceze, un derapaj, o derivă, un accident datorat circumstanţelor. Pentru alţii, acesta este adevăratul ei chip, decurgând din logica sa internă.

Istoria “de manual” ni l-a portretizat pe Ludovic al XVI-lea ca pe un monarh imprevizibil, cu o inteligenţă limitată, prizonierul unei educaţii depăşite şi care-şi petrecea timpul făcând munca umilitoare a lăcătuşului care repară broaşte de la uşă. Revoluţia l-ar fi luat pe nepregătite pe prostovanul rege, făcându-l incapabil până la ultimele trepte ale eşafodului să înţeleagă amploarea bulversărilor politice şi sociale care îi afectează regatul. Se pare că realitatea nu e nici pe departe asta. Rege de formaţie ştiinţifică, era pasionat de cartografie, obsedat de transformarea Franţei într-o mare putere maritimă, cu o bună cunoaştere a limbilor străine, o vastă cultură şi o memorie excelentă. Desigur, era timid, susceptibil, neîncrezător şi introvertit. Capabil de a înţelege situaţia, era din nefericire inapt de a se opri asupra unei decizii, într-atât de mult măsura şi cântărea consecinţele. De unde un caracter ezitant, influenţabil, slab. Paralizat în acţiune, era victima anturajului, în ciuda unei tendinţe de a se încăpăţâna care nu-l făcea uşor de manevrat.

Pentru un monarh acuzat de absolutism, Louis al XVI-lea a fost un reformator de-a lungul întregii sale domnii. A liberalizat comerţul grânelor, a făcut economii bugetare şi a tăiat din cheltuielile Curţii. Voia să introducă o reformă fiscală bazată pe principiul egalităţii în faţa legii, vrând să fiscalizeze inclusiv nobilimea. Fronda nobiliară a fost replica crispată a celor care avea privilegii dar care nu-şi mai onorau obligaţiile. Din această contra-revoluţie aristocratică şi ecleziastică, cu ajutorul crizei economice şi financiare, s-a născut Revoluţia Franceză, care i-a măturat exact pe aristocraţi şi Biserica. Ne putem permite să ne imaginăm că absolutismul monarhic ar fi putut fi înlocuit cu o monarhie constituţională, şi de acolo cu o monarhie parlamentară, care ar fi putut menţine suveranitatea regală. Acesta cel puţin a fost drumul parcurs de Anglia. Din păcate, absolutismul monarhic, care e un concept pur demagogic al istoricilor, într-atât de multe erau corpurile intermediare ale Vechiului Regim, a fost înlocuit cu absolutismul popular, deţinător al autorităţii integrale, executive, legislative şi judiciare, fără nicio oprelişte. Adunarea Naţională n-a ezitat să-şi asume inclusiv legi în domeniul religios, arogându-şi autoritatea unui conciliu ecumenic. Legea numită “Constituţia civilă a clerului” voia să creeze o nouă Biserică, ai cărei episcopi şi preoţi să fie aleşi democratic, de către popor, o Biserică a statului, fără legătură cu Roma.

Regicidul revoluţionar are o dimensiune simbolică, nefiind vorba doar de moartea unui om. Îi cade victimă monarhia de drept divin, un anume tip de societate cu trăsături tradiţionale, Franţa catolică (i se spunea înainte “prima fiică a Bisericii”), civilizaţia creştină constantiniană, principiul regalităţii sacerdotale care îl are pe Hristos ca piatră angulară a edificiului social şi religios. În teologia politică creştină tradiţională, orice suveranitate şi legitimitate politică vin de la Dumnezeu, şi mai exact de la Iisus Hristos, El Însuşi preot şi rege. Ca ecou al hristologiei pauliniene, în care Hristos este soţul şi capul Bisericii, regele era soţul naţiunii, cea din urmă fiind simbolizată printr-o figură feminină. Această relaţie contractuală impunea şi regelui, şi naţiunii, un anume număr de obligaţii. Regicidul viza distrugerea legăturii dintre rege şi ţară, deci între Hristos şi Franţa, iar pe cale de consecinţă distrugerea unei întregi civilizaţii care înflorise în Europa, creştinismul însuşi. Acesta a fost spiritul Revoluţiei. Proclamarea Republicii (adică a regatului fără rege, ca un om fără cap) nu s-a făcut într-un climat senin şi entuziast, ci cu precipitaţie şi febrilitate, de către deputaţi aleşi conform unor proceduri ilegale.

Regele a fost condamnat la moarte pentru “conspiraţie împotriva libertăţii naţiunii”. Regina Marie-Antoinette a fost condamnată pentru falsa acuzaţie de incest împotriva fiului său. Fiul lor, Louis XVII, în vârstă de opt ani, închis, va muri oficial de tuberculoză. În fapt, putem vorbi despre un martiriu. A fost privat de prezenţa mamei sale, bătut zilnic, hrănit cu vin şi supus unor abuzuri şi umilinţe nesfârşite. In cele din urmă, a fost zidit intr-o cameră ce comunica cu exteriorul doar printr-o fanta prin care era hrănit odata la cateva zile. Călăii sai ne-au spus că, atunci când in sfarşit s-a stins, ar fi rostit cuvintele: "Vă iert pe toţi." Regicidul a fost însă şi mai amplu, luând o turnură sistematică, fiind îndreptat împotriva tuturor relicvelor dinastiei regale. În trei zile (6-8 august 1793), au fost vandalizate cele 51 de morminte ale necropolei regale Saint-Denis, adică mărturiile unei istorii de 12 secole. Rămăşiţele pământeşti ale unora dintre regi şi regine aveau toate semnele sfinţeniei. Totul a fost aruncat într-o groapă comună, în care s-a turnat var nestins, după ce au fost batjocorite macabru.

Revoluţia Franceză nu s-a mulţumit să măture ca un tsunami lumea veche, a avut şi pretenţia de a crea una nouă din temelii. Drept pentru care a început cu nucleul: crearea unei religii noi, eminamente anticreştine, o întoarcere la originile unui păgânism ficţional, la fel cum protestantismul a vrut să se întoarcă la originile unui creştinism ficţional. Numeroase biserici au fost jefuite şi arse. Astăzi se ştie că toate catedralele catolice erau pictate atât în interior cât şi în exterior. Însă frescele au fost distruse iremediabil în timpul acestei perioade, rămânând doar zidurile cenuşii. La Paris, cuvântul “Sfânt” a fost şters din numele tuturor străzilor. Hainele religioase au fost interzise prin lege. Sunt onorate zeităţile noii religii: Mama Natură, sub chipul unei femei din sânii căreia izvorăşte apă, sau Raţiunea, o femeie goală, cu boneta roşie a libertăţii şi un crucifix distrus sub picioare. În data de 18 floreal (nici calendarul nu scapă furiei reformatoare), Robespierre instaurează cultul paramasonic al Fiinţei supreme. În ansamblu, încep să prolifereze ocultismele şi formele subtile de opresiune sub acoperirea paradoxală şi ipocrită a umanismului, ateismului, laicităţii şi raţionalismului. Nu doar bisericile sunt jefuite, transformate în magazii de furaje, demolate sau vândute, timpul însuşi este descreştinat: calendarul republican are săptămâna de zece zile, sfinţii sunt legume sau instrumente agricole, paisprezece sărbători naţionale înlocuiesc sărbătorile creştine. Zeităţile noii religii sunt: naţiunea, legea, libertatea, natura, raţiunea. Cei care refuză să le adore suferă pedepse teribile.

Primul genocid cunoscut de continentul european este cel din Vendée, unica provincie care a ridicat armele împotriva Parisului regicid şi blasfemiator. Considerat în istoria oficială un simplu război civil, este concomitent teatrul unui populicid, cum spun revoluţionarii, adică a planificării distrugerii sistematice a unei populaţii. De fapt, ceea ce s-a votat democratic ar fi putut fi pus în practică doar dacă Franţa ar fi avut la 1793 mai multe bombe nucleare: distrugerea pădurilor, a perdelelor forestiere, a efectivelor zootehnice şi a recoltelor. S-a specificat eliminarea femeilor şi a copiilor, pentru a dispărea riscurile de represalii şi răzbunare. S-au creat primele lagăre de exterminare din istoria omenirii. Doar absenţa mijloacelor industriale a împiedicat ducerea la îndeplinire a acestor idealuri revoluţinonare. Cu toate acestea, în unele locuri au fost demolate 40% din case. După dispariţia martorilor oculari, în vremea lui Louis Philippe, a început ceea ce se poate numi primul memoricid: incapabili de a explica amploarea crimelor, s-a trecut la spălarea Revoluţiei de orice pată de sânge vendean, prin negaţionism, relativizare, justificare, banalizare.

Aceasta a fost Revoluţia Franceză de la 1789, restituită de Renaud Escande et al. Frumoasele idei din sloganul “Libertate, Egalitate, Fraternitate” nu s-au materializat niciodată. În orice escrocherie se află o promisiune imposibilă şi o pierdere certă. Atât iluzia, cât şi raptul, sunt considerabile. Poate că singurul lucru care le egalează este ignoranţa victimelor escrocheriei. Într-o istorie autentică, revoluţiei i-ar fi asociate alte trei cuvinte: “Ispită, Spoliere, Prostie”. Nici măcar cuvântul “revoluţie” n-ar trebui păstrat, pentru că nu despre o întoarcere la origini a fost vorba, ci de o ex-orbitare, de o aruncare de pe orbită în hăurile reci ale Istoriei. Şi poate c-ar trebui să ştim cine se află în spatele acestei uriaşe schimbări de paradigmă, ştiut fiind că masele n-au făcut şi nu fac istoria, în spatele lor aflându-se întotdeauna entităţi care ştiu bine şi ce fac, şi cum să-şi atingă scopurile. De fapt, de la Revoluţia Franceză încoace, asistăm constant la un proces de ocultare a Puterii, care ne propune constant marionete debile. Pe acestea, nici măcar nu mai are rost să le ghilotinăm, le ucidem doar simbolic în sondaje de opinie.

2 comentarii:

  1. Marius Sanciuc12 iunie 2016, 15:21

    Cartea se găsește și în traducere românească la Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010. Eu am găsit-o aici.

    RăspundețiȘtergere
  2. http://www.gutenberg.org/files/18087/18087-0.txt
    Historic Doubts Relative to Napoleon Buonaparte -
    Whately, 1819
    O posibilă continuare a lecturii, în nota concluziei, despre caracterul docetic, dacă îmi permiteți, al figurii istorice Napoleon I. Cred că merită atenția măcar ca exercițiu de imaginație.
    Cunoaștem că Beethoven a șters furios cuvintele ”Intitolata Bonaparte” din titlul Simfoniei a 3a, în momentul în care a aflat că Napoleon se proclamase împărat al Franței. Poate aflase altceva..

    RăspundețiȘtergere