În fragmentul 65 al Omului Recent, Horia-Roman Patapievici afirmă că Joseph de Maistre este indicatorul temporalizării lumii, “reacţionarul” revulsat de schimbarea ce se opera în timpul vieţii lui între substanţe-esenţă şi substanţe-timp. Până în secolul luminilor, ideea de a vinde pământul moştenit din neam în neam era cu totul de negândit. Momentul în care feudele încep să fie schimbate pe un teanc de bancnote este începutul lichefierii generale. Martorul acestei schimbări paradigmatice de amploare, în care oraşul meşteşugarilor devine mai important decât castelul nobilului, în care suzeranitatea pretinde a izvori din mase iar prostituatele sunt urcate goale pe altar, în chip de “zeiţe ale raţiunii”, este contele Joseph de Maistre.
Cine a fost acest ilustru necunoscut? Istoric vorbind, un savoiard născut la jumătatea secolului al XVIII-lea, primul din cei zece copii ai unei familii de origine franceză. Educat de iezuiţi, latinizant şi grecizant până în măduva oaselor, a primit o formaţie în care teologia şi filosofia de cea mai bună calitate se împletesc într-o armonie pe care epoca noastră n-o poate nici măcar imagina. Tatăl său fiind preşedintele Senatului savoiard, cariera politică a fost una din opţiunile cele mai fireşti ce i se ofereau. A reprezentat cu succes interesele regelui Carol-Emanuel IV de Sardinia, suzeranul Ducatului de Savoia, pe lângă Imperiul Rus, în calitate de ambasador plenipotenţiar, după ce în prealabil exercitase funcţia de regent.
La nivel simbolic însă, Joseph-Marie, conte de Maistre, împărtăşeşte, alături de britanicul Edmund Burke, poziţia lucidităţii într-o epocă îmbătată de revoluţia franceză de la 1789. Se afirmă ca inamic al revoluţiei, pe care o analizează la nivel de principii, anticipându-i consecinţele cu o clarviziune pe care am putea-o numi profetică, dacă ar fi altceva decât simpla şi deloc părtinitoarea anticipare raţională a consecinţelor. Şi asta pentru că diagnoza pe care o face el se dovedeşte infailibilă, pornind de la critica ideilor emise de filosofii iluminişti. Concepţia lui Jean-Jacques Rousseau potrivit căreia societatea ar putea fi constituită pornind de la un contract social, o găseşte ca ţinând de imposibilitatea pură: nu oamenii formează puterea, ci puterea formează oamenii. Cu alte cuvinte, superiorul influenţează inferiorul, şi nicidecum invers.
A afirmat, oarecum sarcastic, că nu a întâlnit niciodată Omul. Entitatea abstractă, absolutizată abuziv de către iluminişti, nu putea, în ochii săi, să se substituie oamenilor particulari şi concreţi. Omul nu poate fi definit faţă de un iluzoriu nivel zero al umanului, ci întotdeauna faţă de contextul în care se află. Este binecunoscută experienţa grecilor antici care, dorind să afle ce poate da omul din sine, au izolat un grup de sugari de orice influenţă omenească, lăsându-i doar în preajma unor oi cărora li se luaseră mieii. După câţiva ani, nefericiţii subiecţi ai acestui experiment păşteau iarbă şi behăiau, ne spune istoria. Joseph de Maistre a fost unul dintre cei care a înţeles că filosofii iluminişti au visat la o himeră care, lipsită de societatea care să-l modeleze, ar fi păscut iarbă şi ar fi behăit.
A fost unul din ultimii teocraţi ai Europei, unul din ultimii reprezentanţi ai dreptei autentice, monarhiste şi religioase. De pe această poziţie a atacat forma de organizare republicană, căreia i-a reproşat dezechilibrul şi instabilitatea. În monarhie a văzut un regim temperat dar puternic, constituit organic de-a lungul secolelor, pe baza religiei creştine şi a unui fapt natural: inegalitatea dintre oameni. Acestuia, republica îi substituie idealul egalităţii, un soi de linie a orizontului spre care se poate alerga în voie, dar care niciodată nu poate fi atinsă. Argumentul suprem al lui Joseph de Maistre în favoarea teocraţiei este însăşi Providenţa, căreia puterea temporală trebuie să i se supună. În mod predictibil, revolta omului şi a regimurilor democratice în raport cu Dumnezeu nu este o eliberare, ci o căutare a propriei pedepse.
Emile Faguet, unul din cei acerbi critici ai lui de Maistre în secolul al XIX-lea, îl caracteriza astfel: “un absolutist trufaş, un teocrat furios, un legitimist intransigent, apostol al monstruoasei trinităţi compuse din Papă, Rege şi Călău, întotdeauna şi oriunde campionul celui mai dur, celui mai îngust şi celui mai inflexibil dogmatism, figură întunecată a Evului Mediu, parţial intelectual doct, parţial închizitor, parţial execuţionist.” Printr-o nedorită ironie, detractorul a sfârşit prin a produce un lung şir de elogii la adresa celui ce nu a voit să se lase dus de curent, deşi i-a priceput bine jocul. Acestor elogii, cu modestie, mă alătur şi eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu