Frânturile zilei (CLX)

Haideţi să vă spun cum a fost când s-a întâlnit Tradiţia cu Modernitatea. Periodic se întâlnesc, dar asta o ştiu eu, cred c-am văzut-o, sau am auzit-o, asta n-aş putea spune cu precizie, a trecut destul de mult timp de atunci încât să scot amintirea asta de la murături, acrişoară şi plină de vitamine, ca orice poveste adâncă. Trebuşoara s-a petrecut într-o biserică, loc unde Tradiţia îşi găsise refugiu şi se cuibărise straşnic, gândind că poate supravieţui, drămuindu-şi fiecare răsuflare, până la sfârşitul lumii, printre ritualuri şi odăjdii, vegheată de ochi de sfinţi cu retina flotantă. Modernitatea a venit sub forma unei mămici cu un copilaş mic, spre împărtăşănie din sângele şi carnea Avatarului. Modernitatea are copita despicată, coarne răsucite şi coadă cu pămătuf pe care vai şi-amar dacă ţi-o trece în glumă pe la nas, că te ţine strănutul o săptămână şi încă o noapte întreagă, de te lasă cu creierii zmuciţi în cap şi ochii dincolo de orbite. Dar poate, dacă împrejurările o cer, să ia şi chipul unei mămici cu carte de identitate şi cenepeu în regulă, cu fustă mai jos de genunchi şi batic pe cap, în braţe cu un copil căruia îi curg mucii din nara stângă.

În faţa preotului, Modernitatea a scos o linguriţă de plastic. Probabil vă imaginaţi că armele sunt doar ceea ce ştiţi voi despre arme, că trebuie să aibă o margine tăioasă ori să scuipe gloanţe sau să otrăvească aerul. Lucrurile pot fi, atunci când împrejurările o cer, cu mult mai subtile: în duelul acesta, arma a fost o linguriţă de plastic de unică folosinţă, una din acelea cu care nici n-are rost să-ţi foloseşti privirea ca s-o frângi, ajung două degete. Modernitatea s-a uitat în ochii Tradiţiei şi a argumentat că aşa e mai igienic, că nu-i normal să fie folosită o singură linguriţă la atâţia oameni, timp de ani şi ani, că microbii nu ţin cont de locul sfânt. O linguriţă de plastic inofensivă împotriva uneia din argint. O preasmerită linguriţă din plastic, gata să se jerfească după împlinirea misiunii prin aruncarea la pubelă, împotriva unei trufaşe piese din metal preţios, negreşit purtătoare de germeni şi bacili periculoşi.

Troglodirea Sa a refuzat. Nu. Tradiţia îşi impune troglodirea, ea vine din grota platoniciană şi trebuie să ne reamintească faptul acesta simplu, că electricitatea n-a schimbat cu nimic povestea iniţială, suntem într-o grotă şi confundăm realitatea cu umbrele proiectate pe pereţi de urechile noastre prea lungi. Nu. Fără argumente, fără dezbateri, fără explicaţii, fără negocieri. Nu. Modernitatea a plecat bombănind, considerând că împărtăşania e prea riscantă şi nu se merită. Cerul s-a cutremurat din temelii în timpul acestui război cosmic care nu a luat pentru martorii atenţi mai mult de treizeci de secunde, măsurate în timpul nostru terestru. Dar acolo, sus, unde lucrurile au greutatea, şi culorile, şi savoarea lor nepieritoare, firmamentul s-a fisurat urât de tot pe la toarte şi de-a lungul curcubeului. Iar dacă, în zilele, lunile, anii sau secolele ce urmează, n-o să ne cadă la niciunul tăria cerului în cap, pentru cutezanţa linguriţei de plastic care a cutezat să-şi măsoare forţele de unică folosinţă cu o linguriţă de argint care toată viaţa ei a cărat de la potir spre însetate şi înflămânzite guri Trupul şi Sângele Lui, este pentru că un popă erou a ştiut să rezume toată dogmatica şi toate vieţile sfinţilor în cea mai scurtă punere la punct pe care a primit-o vreodată Modernitate: NU.

Frânturile zilei (CLIX)

În momentul de faţă, civilizaţia noastră dispune de o singură oglindă pe care nu ne-am construit-o noi înşine: imigraţia din afara Europei. Ca maştera cu sufletul otrăvit din basmul Fraţilor Grimm, întrebăm şi noi: “Oglindă-oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din univers?” Şi de fiecare dată ne astupăm repede urechile pentru că, în sinea noastră, ştim dinainte răspunsul. Nu-i adevărat, nu suntem rasişti, nu într-un sens iraţional, inexplicabil. Singurul lucru care ne-a mai rămas este uzul deplin al raţiunii, în numele căruia am sacrificat demult misterele Tradiţiei. Asemeni curvelor bătrâne care se vor seducătoare, vrem ca noii-veniţi să se topească de admiraţie în faţa noastră, să-şi lepede pieile lor islamice şi să devină totuna cu gazdele. Iubirea noastră nu se mai poate exprima decât sub forma devorării celuilalt. Neîncrederea lor, rezistenţa lor, încăpăţânarea lor ne scrijeleşte sufletul, ne preschimbă fardurile în noroaie şi părul rar în cioturi de pădure arsă. Dacă ar fi cu putinţă am sparge oglinda pe care imigranţii ne-o întind cu fiecare privire pe care ne-o aruncă, oglinda din ochii lor. De undeva, din hăul mărunt al concentrării noastre decrepite, se zbate bănuiala că imigranţii sunt răzbunarea amară a sufletului nostru minţit în secole de vagabondaj spiritual.

Frânturile zilei (CLVIII)

- Bilanţul momentului e destul de tâmpit: ai luat de bun ce-a zis Eva, te-ai lansat în industria modei, dar cel mai dramatic e faptul că mintea-ţi dospeşte de păreri personale. E cazul să-ţi faci bagajul şi să te cari din rai. Nu uita să-ţi iei şi jarteaua înainte să pun heruvimii să tragă zăvorul.
- Dar, Doamne, a fost o ispită teribilă.
- Nu, dragă, a fost un test de inteligenţă. Nici măcar nu erai atent când te-am avertizat în privinţa părerilor personale. Hai, cară-te că închid. Dar să ştii că mila Mea nu se termină aici, după o vreme am să vă trimit ca sa va îndulcească dorul...
- Logosul?
- Nu, tembelule. Logosul a fost, este şi va fi veşnic cu voi, pentru că e doar unul din modurile în care apar Eu, cel fără de început şi fără de sfârşit, ai uitat? Va îmbrăca aspectul unui om doar atunci când vei fi atât de prost încât să nu-L mai poţi percepe decât aşa, ba chiar nici aşa. Dar numai pentru treizeci şi trei de ani, un fel de clipă. Mă refeream la Chopin. Şi acuma du-te că-ţi expiră viza.

Frânturile zilei (CLVII)

În 1989 aveam 17 ani, eram deci suficient de mare încât să pricep binişor ce se petrece. Ţin minte cum au fost Coposu şi Raţiu scoşi cu TAB-ul din ghearele unor manifestanţi care, fără multe menajamente, i-ar fi tras pe roata de la BMW. Dacă spuneai ceva bun despre Coposu, te mâncau mămăile pe stradă, te băteau tătăicii că n-ai mâncat salam cu soia. Ehehe, şi apoi a murit Coposu, Senioru-n sus, Senioru-n jos, ce ne-a mai învăţat el democraţia, cum ne-a mai adus libertatea mărunţită-n cioc, ce mai emoţii şi suspine de te tăia greaţa de la stomac.

Îmi amintesc ce manevre a trebuit să suporte Casa Regală de la cuplul malefic Iliescu & Roman. Valuri de calomnii, invitaţii la fentă în ţară, întoarceri la aeroport pentru “probleme cu documentele”, etc. Un referendum pripit pentru alegerea formei de guvernare, mă rog, toată isteria galbenă a unei Puteri uzurpatoare în căutare de legitimitate juridică. Ce-ar fi fost dacă am fi restaurat monarhia? Lăsând deoparte beneficiul deloc neglijabil de a nu fi fost nevoiţi să suportăm pletora de uzurpatori ce şi-au zis preşedinţi, probabil că nimic. Cu sau fără Rege, noi am fi fost tot noi, şi e suficient să arunci un ochi în perioada interbelică, zodie a corupţiei care n-a cruţat nici măcar pregătirile României pentru război, ca să-ţi dai seama că nebunia ar fi fost a noastră.

Acuma, cu voia voastră, aştept moartea lui Patapievici. Şi-a lui Pleşu. Şi-a lui Liiceanu. Sigur, cu toţii ne vom umple timpul până atunci, nu chibiţăm, aşteptăm deznodământul firesc al vieţii oricărui om. Vreau să vă văd pe toţi cum vă răsuciţi la 180 de grade, cum începeţi să-i apreciaţi, să-i iubiţi şi să-i regretaţi. Cum au dus ei, săracii, cultura română pe umeri. Ce lumini formidabile, ce exemple, ce nemuritori a avut şansa acest popor să adăpostească în sânul lor. Ce cărţi profunde, ce conştiinţe, ce dăruire. Şi cum au fost înconjuraţi de adversităţi, cu câtă eleganţă au ştiut să le facă faţă, ce papion, ce burtică jovială, ce filosofie filosofardă.

Pentru că poporul ăsta e patibular din fire, ştim cu toţii, dar până la sentiment, atunci borăşte şi cămaşa de pe tine.

Frânturile zilei (CLVI)

Pericopa evanghelică de astăzi, rescrisă pentru uzul unei anumite categorii de oameni. Pe când se apropia Iisus de centrul oraşului, un nărod şedea în bibliotecă şi buchisea la cărţi. Toată viaţa fusese cu cartea în mână, aşa că lesne trecea acum drept cărturar printre ceilalţi nerozi. Dar el se uita la toată ştiinţa lui ca la un sac cu cioburi de sticlă: în multe se putea vedea ceva din lume, ceva din lumină, ceva din stele, dar de fiecare dată când încerca să pună ciob lângă ciob se tăia la mână, şi construcţia ieşea în ansamblu şuie, ca un puzzle necăjit şi asimetric.

Când a auzit norodul trecând, a întrebat ce este. I-au spus: “Trece Iisus din Nazaret”. Şi el a strigat: “Iisuse, din casta războinicilor, ai milă de mine!” Cei ce mergeau înainte nu dădeau doi bani pe cărţile lui, de aceea îl certau să tacă, dar el ţipa de parcă ar fi fost singur în bibliotecă: “Fiule de rege, ai milă de mine!” Iisus s-a oprit şi a poruncit să-l aducă la El şi, după ce s-a apropiat, l-a întrebat: “Ce vrei să-ţi fac?” Nărodul îşi petrecuse toată viaţa între cărţi, şi doar de cărţi ştia, dar cărţi avea din plin. Nu voia pământ pentru că n-ar fi ştiut ce să facă cu el, nu voia aur pentru că n-ar fi ştiut pe ce să-l dea ori cum să se împodobească, nu voia să fie slujit pentru că se slujea dintotdeauna singur. Însă toată viaţa adunase înţelesuri, fără să fi ajuns la capătul înţelesului.

“Vreau să pricep, Doamne.” Şi Iisus i-a spus: “Atunci pricepe. Credinţa ta te-a desăvârşit.” Numaidecât cioburile din coş se ridicară aievea şi se lipiră singure unele de altele, iar lipiturile se vindecară în cea mai frumoasă oglindă pe care lumile au văzut-o vreodată, limpede şi curată încât îngerii au început să se pogoare din ceruri ca să se scalde în oglinda aceea, ieşind mai curaţi decât curăţenia pe care o aveau când intraseră. Iar nărodul începu să oglindească începutul şi sfârşitul, alfa şi omega, şi a mers după Iisus, slăvind pe Dumnezeu.

Frânturile zilei (CLV)

Pârnaiele sunt un test pentru tăria de caracter cum doar războiul şi viaţa de familie ar mai putea fi. Cred că avem toate motivele să fim impresionaţi de modul în care oamenii s-au raportat la religie în închisorile comuniste. Florin Pavlovici evocă în acest sens câteva destine. Cutare ţăran moldovean stilist (ortodox care nu a acceptat schimbarea calendarului făcută în timpul patriarhului Miron Cristea) îşi calculează singur, după mâna Sfântului Ioan Damaschin, iar de sărbători şi în zilele de duminică (altele decât cele după calendarul nou), omul refuză să muncească şi ia bătaie cât încape. Când vine ceasul eliberării, se uită la hârtii şi le aruncă, refuzând să acorde respect unor documente care poartă steaua roşie a satanei. După două zile, administraţia lagărului se vede nevoită să-l arunce în şuturi din lagăr. Omul lasă în urmă actele demonice şi-şi vede de drum liber, aşa cum a fost şi până atunci.

Un evreu din Botoşani ia decizia să nu mănânce nimic din ce nu este kosher. Acceptă doar felia de pâine şi calupul de mămăligă, meniu insuficient cantitativ pentru a-şi ţine viaţa. Creştinii îi dau din pâinea şi mămăliga lor, dar mai ales mămăligarul lagărului îi culege cojile de pe fundul ceaunului şi i le duce în poală. Evreul le primeşte absent şi rămâne cufundat în rugăciuni pe care doar el şi Dumnezeu le înţelege. Creştinii se uită la el ca la Iov, sămânţa evlaviei, păstrătorul credinţei, slujitor iubit al lui Dumnezeu. Evreul se usucă precum hârtia, doar voinţa lui rămâne neclintită.

În lagărul de la Strâmba, Paştele a fost sărbătoarea tuturor, unindu-i şi pe ortodocşi, şi pe greco-catolici, şi pe catolici. Preoţii celor trei culte au slujit împreună, iar deţinuţii şi-au acordat iertarea fără să ţină cont de diferenţele dogmatice. Artizanii acestei slujbe au fost I.D. Sîrbu, călugărul ortodox Mina Dobzeu, cel care-l botezase pe Nicu Steinhardt într-o cană cu apă de băut, şi preotul greco-catolic Raţiu, închis încă din 1948, al cărui prenume autorul l-a uitat. Caraliii au asistat la slujbă şi drept pedeapsă au hotărât că baraca va rămâne zăvorâtă timp de zece zile. Nimeni dintre sutele de închişi n-a avut posibilitatea să ajungă la tinetă în acest răstimp.

În universul concentraţionar, religia trăită cum se cuvine se dovedeşte o alinare pentru cei care se împărtăşesc de la ea şi o sfidare la adresa locului şi a torţionarilor. Iar sfidarea constă tocmai în atitudinea celui care refuză să invoce împrejurările excepţionale pentru a se abate de la ritualuri şi sensuri. Ca să fiu mai explicit, fiecare religie dă practicantului posibilitatea de a se plasa, în mod justificat şi pe termen limitat, într-o excepţie care-i dă dreptul de a încălca nişte interdicţii. Exemplul clasic este acela în care profetul David mănâncă pâinea punerii înainte, deşi aceasta era rezervată ritualurilor din templu. Cel care, în ciuda traumelor la care este supus, consideră că regulile religiei nu trebuie puse în paranteză, se ridică deasupra tuturor constrângerilor, călcându-le în picioare. El spune cu toate deciziile lui, cu toate gesturile, cu toate replicile: “Nimic din ceea ce se întâmplă nu este anormal, nimic nu e nefiresc, totul îşi are locul lui in Valea Plângerii. Nu sunt dator să mă tem de nimic, nu sunt dator să respect nicio ameninţare, singurele datorii pe care le am sunt cele legate de religie, adică exact cele pe care voi nu le puteţi nicidecum controla.”

Frânturile zilei (CLIV)

Am simţit dintotdeauna că ceva nu-i în regulă cu “oamenii simpli”. Mai ales când aceştia, cu moace ipocrite, îşi proclamau superioritatea faţă de ceilalţi, complecşii, întortocheaţii, sinuoşii, labirinticii, complicaţii, spiralaţii, subtilicioşii. Adică ei trebuie crezuţi pe cuvânt că nu se pot răsuci, răscrăcăra, craca ori crăci, ei sunt “simpli” şi viaţa trebuie să se coboare la nivelul lor sub forma unei banane gata mestecate, stropită cu suc gastric şi pe jumătate digerată. Iar ceilalţi sunt nişte saltimbanci care fac salturi acolo unde se poate merge pe jos, care se dau huţa prin concepte inutile, ori manevrează bolnav gânduri care obosesc aiurea capul. De hătârul lor, trebuie renunţat şi la nuanţe, şi la raţionamente, şi la demonstraţii, totul trebuie să devină rentabil, eficient şi clar, altfel suntem nişte aroganţi şi nişte înfumuraţi. Dacă nu, fac hâc!, se îneacă şi mor şi-o să vedem noi ce greu e fără oamenii simpli. În slavonă există un termen, “prastoi”, care a dat românescul “prost”. La origine, termenul însemna “simplu”.