Frânturile zilei (CLX)

Haideţi să vă spun cum a fost când s-a întâlnit Tradiţia cu Modernitatea. Periodic se întâlnesc, dar asta o ştiu eu, cred c-am văzut-o, sau am auzit-o, asta n-aş putea spune cu precizie, a trecut destul de mult timp de atunci încât să scot amintirea asta de la murături, acrişoară şi plină de vitamine, ca orice poveste adâncă. Trebuşoara s-a petrecut într-o biserică, loc unde Tradiţia îşi găsise refugiu şi se cuibărise straşnic, gândind că poate supravieţui, drămuindu-şi fiecare răsuflare, până la sfârşitul lumii, printre ritualuri şi odăjdii, vegheată de ochi de sfinţi cu retina flotantă. Modernitatea a venit sub forma unei mămici cu un copilaş mic, spre împărtăşănie din sângele şi carnea Avatarului. Modernitatea are copita despicată, coarne răsucite şi coadă cu pămătuf pe care vai şi-amar dacă ţi-o trece în glumă pe la nas, că te ţine strănutul o săptămână şi încă o noapte întreagă, de te lasă cu creierii zmuciţi în cap şi ochii dincolo de orbite. Dar poate, dacă împrejurările o cer, să ia şi chipul unei mămici cu carte de identitate şi cenepeu în regulă, cu fustă mai jos de genunchi şi batic pe cap, în braţe cu un copil căruia îi curg mucii din nara stângă.

În faţa preotului, Modernitatea a scos o linguriţă de plastic. Probabil vă imaginaţi că armele sunt doar ceea ce ştiţi voi despre arme, că trebuie să aibă o margine tăioasă ori să scuipe gloanţe sau să otrăvească aerul. Lucrurile pot fi, atunci când împrejurările o cer, cu mult mai subtile: în duelul acesta, arma a fost o linguriţă de plastic de unică folosinţă, una din acelea cu care nici n-are rost să-ţi foloseşti privirea ca s-o frângi, ajung două degete. Modernitatea s-a uitat în ochii Tradiţiei şi a argumentat că aşa e mai igienic, că nu-i normal să fie folosită o singură linguriţă la atâţia oameni, timp de ani şi ani, că microbii nu ţin cont de locul sfânt. O linguriţă de plastic inofensivă împotriva uneia din argint. O preasmerită linguriţă din plastic, gata să se jerfească după împlinirea misiunii prin aruncarea la pubelă, împotriva unei trufaşe piese din metal preţios, negreşit purtătoare de germeni şi bacili periculoşi.

Troglodirea Sa a refuzat. Nu. Tradiţia îşi impune troglodirea, ea vine din grota platoniciană şi trebuie să ne reamintească faptul acesta simplu, că electricitatea n-a schimbat cu nimic povestea iniţială, suntem într-o grotă şi confundăm realitatea cu umbrele proiectate pe pereţi de urechile noastre prea lungi. Nu. Fără argumente, fără dezbateri, fără explicaţii, fără negocieri. Nu. Modernitatea a plecat bombănind, considerând că împărtăşania e prea riscantă şi nu se merită. Cerul s-a cutremurat din temelii în timpul acestui război cosmic care nu a luat pentru martorii atenţi mai mult de treizeci de secunde, măsurate în timpul nostru terestru. Dar acolo, sus, unde lucrurile au greutatea, şi culorile, şi savoarea lor nepieritoare, firmamentul s-a fisurat urât de tot pe la toarte şi de-a lungul curcubeului. Iar dacă, în zilele, lunile, anii sau secolele ce urmează, n-o să ne cadă la niciunul tăria cerului în cap, pentru cutezanţa linguriţei de plastic care a cutezat să-şi măsoare forţele de unică folosinţă cu o linguriţă de argint care toată viaţa ei a cărat de la potir spre însetate şi înflămânzite guri Trupul şi Sângele Lui, este pentru că un popă erou a ştiut să rezume toată dogmatica şi toate vieţile sfinţilor în cea mai scurtă punere la punct pe care a primit-o vreodată Modernitate: NU.