Pârnaiele sunt un test pentru tăria de caracter cum doar războiul şi viaţa de familie ar mai putea fi. Cred că avem toate motivele să fim impresionaţi de modul în care oamenii s-au raportat la religie în închisorile comuniste. Florin Pavlovici evocă în acest sens câteva destine. Cutare ţăran moldovean stilist (ortodox care nu a acceptat schimbarea calendarului făcută în timpul patriarhului Miron Cristea) îşi calculează singur, după mâna Sfântului Ioan Damaschin, iar de sărbători şi în zilele de duminică (altele decât cele după calendarul nou), omul refuză să muncească şi ia bătaie cât încape. Când vine ceasul eliberării, se uită la hârtii şi le aruncă, refuzând să acorde respect unor documente care poartă steaua roşie a satanei. După două zile, administraţia lagărului se vede nevoită să-l arunce în şuturi din lagăr. Omul lasă în urmă actele demonice şi-şi vede de drum liber, aşa cum a fost şi până atunci.
Un evreu din Botoşani ia decizia să nu mănânce nimic din ce nu este kosher. Acceptă doar felia de pâine şi calupul de mămăligă, meniu insuficient cantitativ pentru a-şi ţine viaţa. Creştinii îi dau din pâinea şi mămăliga lor, dar mai ales mămăligarul lagărului îi culege cojile de pe fundul ceaunului şi i le duce în poală. Evreul le primeşte absent şi rămâne cufundat în rugăciuni pe care doar el şi Dumnezeu le înţelege. Creştinii se uită la el ca la Iov, sămânţa evlaviei, păstrătorul credinţei, slujitor iubit al lui Dumnezeu. Evreul se usucă precum hârtia, doar voinţa lui rămâne neclintită.
În lagărul de la Strâmba, Paştele a fost sărbătoarea tuturor, unindu-i şi pe ortodocşi, şi pe greco-catolici, şi pe catolici. Preoţii celor trei culte au slujit împreună, iar deţinuţii şi-au acordat iertarea fără să ţină cont de diferenţele dogmatice. Artizanii acestei slujbe au fost I.D. Sîrbu, călugărul ortodox Mina Dobzeu, cel care-l botezase pe Nicu Steinhardt într-o cană cu apă de băut, şi preotul greco-catolic Raţiu, închis încă din 1948, al cărui prenume autorul l-a uitat. Caraliii au asistat la slujbă şi drept pedeapsă au hotărât că baraca va rămâne zăvorâtă timp de zece zile. Nimeni dintre sutele de închişi n-a avut posibilitatea să ajungă la tinetă în acest răstimp.
În universul concentraţionar, religia trăită cum se cuvine se dovedeşte o alinare pentru cei care se împărtăşesc de la ea şi o sfidare la adresa locului şi a torţionarilor. Iar sfidarea constă tocmai în atitudinea celui care refuză să invoce împrejurările excepţionale pentru a se abate de la ritualuri şi sensuri. Ca să fiu mai explicit, fiecare religie dă practicantului posibilitatea de a se plasa, în mod justificat şi pe termen limitat, într-o excepţie care-i dă dreptul de a încălca nişte interdicţii. Exemplul clasic este acela în care profetul David mănâncă pâinea punerii înainte, deşi aceasta era rezervată ritualurilor din templu. Cel care, în ciuda traumelor la care este supus, consideră că regulile religiei nu trebuie puse în paranteză, se ridică deasupra tuturor constrângerilor, călcându-le în picioare. El spune cu toate deciziile lui, cu toate gesturile, cu toate replicile: “Nimic din ceea ce se întâmplă nu este anormal, nimic nu e nefiresc, totul îşi are locul lui in Valea Plângerii. Nu sunt dator să mă tem de nimic, nu sunt dator să respect nicio ameninţare, singurele datorii pe care le am sunt cele legate de religie, adică exact cele pe care voi nu le puteţi nicidecum controla.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu