Ernest Bernea, România – simplitatea pierdută (recenzie)

 Mărturisesc că nu scriu fără strângeri de inimă acest text, şi nu din puţine motive. Întâi de toate pentru că recenzez, pentru prima dată, un album de fotografii. Iar imaginea, ca şi literatura, îţi cere să fii faci piruete, să te dai de-a dura, să fii tu însuţi, orice va fi însemnând asta. Apoi pentru că fotografiile astea vin dintr-o lume care nu mai este, şi mă vizitează daimonul nostalgiei când le privesc, căruia nu ştiu încă să-i rezist, oricât de ridicol ar fi să regreţi timpuri pe care nu le-ai trăit tu însuţi. În cele din urmă, pentru că lumea fotografiilor-document ale lui Ernest Bernea e o felie din trecutul românesc, şi toate eforturile mele de a sta departe de discursurile privind implicaţiile ontologice ale sentimentului românesc al fiinţei ar putea acum da greş. Dar fie, accept provocarea, cu riscul ficţionalizării…

Despre învăţământ şi bani, să priceapă şi bostanul

Zi mustoasă am avut ieri, în sensul că un tehnocrat a vorbit, lucru neaşteptat pentru că nefiresc. Personal, credeam până ieri că sunt mai multe şanse ca un peşte obişnuit să înceapă să-şi justifice punctul de vedere (nu vorbesc despre peştişorul de aur, la el vorbirea este implicită), decât să aud un ministru tehnocrat îndrugând ceva şi apoi cerându-şi scuze. Şi asta pentru că, prin definiţie, un tehnocrat este un om care ştie că orice problemă are o soluţie tehnică, adică prin excelenţă ceva ce nu trebuie explicat şi mai ales retractat. O rezolvare tehnică este clară ca funcţionarea unui carburator. Aţi văzut vreodată un carburator cerându-şi scuze pentru tâmpenii? Ori e stricat, caz în care-l schimbăm, ori e bun, caz în care nu avem ce discuta cu el. Domnul Marius Bostan, ministrul comunicaţiilor, în cursul zilei de 28 iunie 2016, a întinat sfintele idealuri ale tehnocraţiei. În treacăt spus, a reciclat câteva tâmpenii despre şcoală şi viaţă. Pe acestea din urmă le vom analiza aici.

„Eu văd părinţii la şcoală. Eu sunt părinte. Jumătate dintre ei nu se interesează, nu cer calitate profesorului. Profesorii au salarii mici. Nici în partea cealaltă nu se cere calitate. Unii profesori pur şi simplu îşi bat joc de meseria lor şi spun că au salarii mici. Domnule, mergi acasă, dă-ţi demisia. Dar nu să îţi baţi joc de viitorul copilului. Justificarea că « am salariu mic » e o imbecilitate. Am salariu mic, îmi dau demisia, mă apuc de altă muncă dacă nu îmi place meseria asta. Vorbele mele poate sunt brutale. Dacă fiecare părinte ar plăti 100 de lei pe lună, nu mult, ceva simbolic, dar să simtă că nu e gratis..." (sursa aici)

Domnule ministru, profesorii au salarii mici pentru că aceasta este o decizie politică. Nu e o problemă de productivitate, nici de buget, ci rezultatul unei decizii luate cu mult timp în urmă, şi păstrată cu sfinţenie până astăzi. Dacă în România de azi trei profesori nu ajung să câştige cât un ofiţer de jandarmerie, este o decizie, nimic altceva. Dacă un subofiţer din armata română are la încadrare dublul salariului unui profesor cu 20 de ani vechime şi toate gradele, aceasta este rezultatul unei decizii. Putem continua ad nauseam, cu funcţionarii de la ghişeu, cu magistraţii care câştigă cât cinci-şapte profesori ş.a.m.d. Salariile bugetarilor nu au rădăcini în antichitate, nu constituie un dat imposibil de schimbat, nu sunt rezultatul unei fatalităţi, ci ilustrează în practică o politică decisă în spatele unor uşi ministeriale.

Frithjof Schuon, Introducere în spiritualitatea lumii musulmane (recenzie)

Motto: „Islamul este joncţiunea dintre Dumnezeu ca atare şi om ca atare. Dumnezeu ca atare: adică socotit nu aşa cum s-a putut manifesta într-un anume chip, într-o anumită epocă, ci independent de Istorie, ca fiind ceea ce este deci cel ce, prin însăşi natura sa, crează şi revelează. Omul ca atare: adică socotit nu ca fiinţă decăzută având nevoie de un miracol salvator, ci ca o creatură deiformă, dotată cu o inteligenţă capabilă să conceapă Absolutul şi cu o voinţă capabilă să aleagă ceea ce ne conduce într-acolo.” (F. Schuon)

 René Guénon spune undeva că nicio religie nu conţine în mod explicit (deci la nivel exoteric) posibilitatea de a face afirmaţii valide asupra celorlalte forme de spiritualitate, de aceea afirmaţia reprezentantului unei tradiţii spirituale conform căreia moştenirea lăsată de strămoşii săi este adevărată, în vreme ce toate celelalte sunt false, este doar parţial corectă, şi anume în prima parte, unde detectează valoarea de adevăr. Este cum nu se poate mai adecvat realităţii să se spună că religia părinţilor noştri este mântuitoare, deci adevărată, dar de aici nu trebuie dedus că ceilalţi se află în mod automat în rătăcire.

Romexit, câteva consecinţe la o ipoteză

Britanicii au ieşit şi, parafrazându-l pe Mark Twain, nici noi nu ne simţim prea bine. Ştiu, nu se pune problema unui referendum pe tema ieşirii României din U.E., nouă ni se potriveşte Europa. De fapt, s-ar putea să nu plecăm noi de bunăvoie, s-ar putea să ne dea ei afară. Sau să se închidă pur şi simplu U.E., caz în care probabil am rămâne ultimii unionişti de pe continent, să măturăm sala şi să spălăm vasele murdare, adică ceea ce ştim noi mai bine. E suficient să conştientizăm că tot ce are un început, neapărat trebuie să aibă şi un sfârşit, şi-atunci ar trebui să ne punem puţin mintea la contribuţie. Ne-ar fi mai bine? Ne-ar fi mai rău?

Hai să vedem în ce constă binele de acum: patru milioane de români în afara graniţelor, care trimit constant bani în ţară. Din păcate, nu trimit nici competenţe, pentru că preferă să le ţină la ei, nici experienţă, din acelaşi motiv, sau o fac într-o măsură pe care n-o simţim. N-am auzit de români care să vrea să se întoarcă în patrie şi să deschidă o afacere, deşi asta e ceea ce ne-ar trebui. Unii dintre ei au întrerupt pentru totdeauna legăturile cu România, au cetăţenia altor state şi principala lor preocupare este ca generaţia următoare să fie perfect camuflată în peisaj. Acolo, vorbesc acasă limba ţării-gazdă, pentru a crea copiilor ambientul lingvistic perfect. Pentru ei, Româna a rămas undeva în urmă, într-un punct de trecere a frontierei.

Jean-François Lyotard, La Condition postmoderne (recenzie)

O lectură ca lucrarea lui Lyotard te poate surprinde în mod contradictoriu: întâi de toate ai senzaţia că nu-ţi oferă nimic nou, că ai adoptat deja toate ideile prezentate cu mult înainte să le întâlneşti sub formă livrescă, că le-ai interiorizat, că sunt de la sine înţelese. Cititor cuminte, ai toate şansele să parcurgi o carte devenită deja clasică, pe care o poţi cita la seminarii sau în discuţii intelectuale. Poţi, presupun, să-ţi îmbogăţeşti chiar repertoriul erotic, sigur există un/o el/ea, jumătatea ta, gata să sucombe la acest discurs. Despre cealaltă stare care te poate vizita este mai corect să vorbesc în încheierea acestei recenzii.

 Definiţia pe care acest volum o consacră perioadei deschisă de deceniul VI euro-american este ea însăşi de notorietate: „Simplificând la maxim, numim postmodernă incredulitatea în raport cu miturile fondatoare (métarécits).” Ca observaţie: termenul francez métarécits este greu traductibil în limba română, fiind format din substantivul récit, care poate fi asimilat povestirii, poveştii, istorisirii, dar care înseamnă stricto sensu „ceea ce se povesteşte”, şi un prefix al cărei semnificaţie oscilează între „deasupra” (ca în metafizică – ceea ce domină planul fizic) şi „despre”. O traducere adecvată, dar total impractică a termenului ar fi „ceea-ce-se-povesteşte-despre-(ceva)”. Vom vorbi însă, de la caz la caz, despre mituri fondatoare, despre epistemologie, despre povestire pur şi simplu.

Serile ambasadorului Joseph de Maistre la Saint-Petersburg

În 1821, anul trecerii contelui Joseph de Maistre în nefiinţă, apărea postum volumul Serile la Saint-Petersburg, cu un subtitlu explicativ: Convorbiri asupra guvernării temporale a Providenţei. În ansamblul scrierilor sale, este cea mai densă ca număr de teme şi totodată cea mai vastă ca arie de abordare. Cu titlu personal adaug, şi voi explica mai apoi de ce: nu mai puţin cea mai uimitoare. Enumerând, cu sentimentul de a sistematiza în mod nefiresc ceea ce anevoie permite clasificarea, găsim expuse în rândurile ei idei despre: fericire, suferinţă, virtute, păcat, lege, pedeapsă, rugăciune, sacrificiu, adevăr, degenerare, limbaj. Pornind de la aceste teme se inserează consideraţiile caustice la adresa “filosofismului” (reprezentat de Rousseau, Hume, Locke, Bacon).

Domdocto

Această povestire este dedicată domnului doctor ginecolog care şi-a manifestat cinismul faţă de pacienţii lui care încă n-au priceput ca el este dumnezeu. În subsidiar, acest text este dedicat şi băiatului meu Ştefan, care probabil va găsi aici răspunsuri la nişte întrebări pe care le va formula mult mai târziu. Cum era şi logic, Ştefan ne-a creat problemuţe înainte de a se naşte, sub aspectul că soţia mea a rămas gravidă. Cum graviditatea este asimilată unei boli în lumea modernă, am fost cu soţia la spital, să vedem dacă are vreo şansă de însănătoşire. Era al doilea copil, întâi a fost Sabina, pe care soţia mea a născut-o ca-n filme, adică un travaliu scurtuţ, urcare sportivă pe masa de naşteri şi aterizare uşoară. Era în anul întâi la prima facultate. Muierea, că Sabina e abia în clasa a VIII-a. Mă aşteptam ca acuma, cu lecţia învăţată, naşterea să fie şi mai eroică. Bănuiesc că eram pe atunci un tâmpit rutinat. Tot tâmpit sunt şi acum, doar că am învăţat să apreciez rutina ca pe un dar şi să n-o mai consider ca fiind implicită.

Prima naştere la Cluj-Napoca, a doua la Turda. Refuzăm ideea de spital privat pe principiul că oricum femeia naşte, nu spitalul. Deci mergem la spitalul public, dar ne luăm precauţia unei recomandări. Aşa ajungem la domdocto. E foarte tare. Domdocto e un profesionist, vrea să se asigure că totul o să fie bine, vorba cântecului. Ce Rh are soţia? Păi, pozitiv. Să facem o analiză. Păi, s-a făcut după prima naştere, şi a fost pozitiv. Numai că la a doua analiză iese negativ. Din două una, ori prima analiză a fost făcută la băşcău, ori a doua e o farsă. Să avortăm, ne sfătuieşte domdocto. Din păcate, dintre noi trei doar gravida poate avorta. Păi, de ce, zic eu însetat de cunoaştere? Posibil să iasă pruncul cu malformaţie. Aham, posibil nu, zic eu. Cred sincer că rostul tuturor doctorilor din lumea asta este s-o salveze de la catastrofă, dar mă aricesc una-două când dau de cinismul celor prea obişnuiţi cu suferinţa. Ştiu, soluţia platoşei de mârlănie în faţa durerii este o mare tentaţie cu iz de salvare personală, dar pentru pacient asta nu garantează nimic bun.