Zi mustoasă am avut ieri, în sensul că un tehnocrat a vorbit, lucru neaşteptat pentru că nefiresc. Personal, credeam până ieri că sunt mai multe şanse ca un peşte obişnuit să înceapă să-şi justifice punctul de vedere (nu vorbesc despre peştişorul de aur, la el vorbirea este implicită), decât să aud un ministru tehnocrat îndrugând ceva şi apoi cerându-şi scuze. Şi asta pentru că, prin definiţie, un tehnocrat este un om care ştie că orice problemă are o soluţie tehnică, adică prin excelenţă ceva ce nu trebuie explicat şi mai ales retractat. O rezolvare tehnică este clară ca funcţionarea unui carburator. Aţi văzut vreodată un carburator cerându-şi scuze pentru tâmpenii? Ori e stricat, caz în care-l schimbăm, ori e bun, caz în care nu avem ce discuta cu el. Domnul Marius Bostan, ministrul comunicaţiilor, în cursul zilei de 28 iunie 2016, a întinat sfintele idealuri ale tehnocraţiei. În treacăt spus, a reciclat câteva tâmpenii despre şcoală şi viaţă. Pe acestea din urmă le vom analiza aici.
„Eu văd părinţii la şcoală. Eu sunt părinte.
Jumătate dintre ei nu se interesează, nu cer calitate profesorului. Profesorii
au salarii mici. Nici în partea cealaltă nu se cere calitate. Unii profesori
pur şi simplu îşi bat joc de meseria lor şi spun că au salarii mici. Domnule,
mergi acasă, dă-ţi demisia. Dar nu să îţi baţi joc de viitorul copilului.
Justificarea că « am salariu mic » e o imbecilitate. Am salariu mic, îmi dau demisia, mă
apuc de altă muncă dacă nu îmi place meseria asta. Vorbele mele poate sunt
brutale. Dacă fiecare părinte ar plăti 100 de lei pe lună, nu mult, ceva
simbolic, dar să simtă că nu e gratis..." (sursa aici)
Domnule ministru, profesorii au salarii mici
pentru că aceasta este o decizie politică. Nu e o problemă de productivitate,
nici de buget, ci rezultatul unei decizii luate cu mult timp în urmă, şi
păstrată cu sfinţenie până astăzi. Dacă în România de azi trei profesori nu
ajung să câştige cât un ofiţer de jandarmerie, este o decizie, nimic altceva.
Dacă un subofiţer din armata română are la încadrare dublul salariului unui
profesor cu 20 de ani vechime şi toate gradele, aceasta este rezultatul unei
decizii. Putem continua ad nauseam, cu funcţionarii de la ghişeu, cu
magistraţii care câştigă cât cinci-şapte profesori ş.a.m.d. Salariile
bugetarilor nu au rădăcini în antichitate, nu constituie un dat imposibil de
schimbat, nu sunt rezultatul unei fatalităţi, ci ilustrează în practică o
politică decisă în spatele unor uşi ministeriale.
Ca să nu ne mai mestecăm cuvintele, domnule
Bostan, salariile profesorilor sunt mici pentru că nişte colegi de-ai dumitale
au decis că trebuie să fie mici. Avem o jandarmerie scumpă, dar avem un învăţământ
ieftin. Putem cu toţii fi de acord că societatea “plăteşte” nişte servicii în
funcţie de cât le evaluează, nu? În funcţie de cât le evaluează guvernul şi
parlamentul, fireşte. Numai că nu există o piaţă a profesiilor în care să mergi
şi “să cumperi” un jandarm sau “să-l schimbi” pe trei profesori. Atunci când eşti
Puterea şi stabileşti o grilă de salarizare a bugetarilor, acţionezi
inginereşte, influenţând calitatea serviciilor din societate. Plăteşti bine un
jandarm, ca să bată voios la Pungeşti, dar tai din banii profesorului, ca să nu
se poată concentra pe actul pedagogic.
Dacă plăteşti prost un profesor, vei obţine
învăţământ prost. Nu-i chiar atât de simplu ca o ecuaţie, există excepţii de
toată mâna, dar în linii mari metoda subplăţii dă roade, cel puţin pe termen
mediu-lung. Hai să ne înţelegem gospodăreşte ce înseamnă “a plăti prost”, ca să
fim convinşi că vorbim despre acelaşi lucru şi nu ceva imaginar. Orice profesor
aflat pe planeta pământ are o listă de facturi de rezolvat: curent, gaz metan,
apă, internet, etc. Trăind într-o ţară din emisfera temperată, unde tradiţional
oamenii se îmbracă în toate cele patru anotimpuri, profesorul este nevoit să-şi
cumpere şi ceva hăinuţe de la second-hand. Cum intrarea în corpul profesoral nu
este condiţionată de celibat, profesorii tind să se căsătorească şi să se
reproducă, ceea ce iarăşi presupune nişte cheltuieli. Unii au fantezii legate
de mers la munte sau la mare, pentru care îndrăznesc chiar să-şi cumpere o
maşinuţă, tot la second, fireşte. Colac peste pupăză, profesorii mai şi
mănâncă. Zilnic.
În momentul în care nu izbuteşti să ajungi cu
vreo doi bani până la leafa următoare, se cheamă că gestionezi un faliment, nu?
Ei bine, dacă nu cumva eşti ca profesor adeptul unei asceze stricte (fără
familie, fără maşină, fără călătorii), NU AI CUM să-ţi plăteşti costul vieţii
din ceea ce-ţi dă sistemul. Fireşte, ca militar, poliţist, jandarm, procuror,
funcţionar public, ar fi fost cât se poate de confortabil. Dar ai avut proasta
inspiraţie să te faci profesor. Deci, banii prea puţini nu sunt atunci când
trebuie să calculezi ce pui în coş la supermarket, nici atunci când nu-ţi
permiţi concediul din Insulele Seychelles pe care l-ai visat timp de două luni.
Banii prea puţini sunt atunci când trebuie să te împrumuţi pentru că mai ai 10
zile până la leafă şi trebuie totuşi să mănânci. Dacă nu tu, măcar copiii tăi.
Desigur, mai este o soluţie: să-ţi iei a doua
slujbă. Dacă nu locuieşti încă cu părinţii, dacă n-ai un soţ/soţie care să
aducă un salariu real în casă, trebuie să mai faci ceva. Când m-am angajat în
învăţământ, în 1996, am primit un salariu de 70 de dolari americani. Circula şi
un banc pe atunci: cică la o întâlnire mondială a profesorimii, ar fi ajuns
şi-un debutant din România. Discuţii lungi, inevitabila întrebare: cât câştigi?
Turul europei: 3000 de euro, 2000 de euro, 1500 de euro etc. Românul: 70 de
euro. Bun-bun-bun, 70 de euro pe zi, 70 de euro pe oră? Nu, pe lună. Genul de
banc de la care ţi se umflă fibra naţionalistă: ce tari suntem noi, românii.
Cred că în primele şase luni mi-am găsit de lucru într-o firmă de calculatoare.
Aveam două part-time-uri: unul în învăţământ şi unul într-o firmă privată. Aşa
a început supravieţuirea.
Nu-i vorbă, am dat meditaţii, dar n-a mers. Să
faci şcoală după şcoală e calea cea mai sigură spre demenţă precoce. Mi-a
plăcut şi continuă să-mi placă să lucrez cu copiii interesaţi şi capabili de
performanţă. Din păcate, cei care trag tare ca să-şi scoată un cinci îmi creau
în privat dorinţe suicidare. Am decis că e mai sănătos pentru mine să renunţ la
meditaţii, şi bine am făcut. În ultimii 10 ani am fost solicitat doar de vreo
trei ori să dau meditaţii la franceză, şi am putut refuza de fiecare dată.
Piaţa s-a volatilizat, ca să spun aşa. După ceva peregrinări pe piaţa muncii am
devenit traducător, şi n-am avut niciodată vreme să regret. Iar dacă astăzi
sunt un profesor interesat şi pasionat, dacă merg la şcoală zâmbind şi am
răbdare cu elevii, datorez acest lucru confortului pe care mi-l dă meseria de
traducător.
Problema învăţământului nu e aceea că unii profesori
îşi bat joc de ore, deşi această categorie există. Avem poliţişti care nu-şi
fac treaba, funcţionari care o freacă, practic fiecare meserie are
posibilităţile ei de a trage chiulul, de ce n-am avea profesori care-şi bat joc
de ore? Problema învăţământului este aceea că sistemul îi obligă pe profesori să-şi
câştige pâinea altfel decât din practicarea meseriei lor. Altfel, mor de foame. Oricâtă pasiune ai
avea, nu plăteşti o factură la gaz metan pe timpul iernii din dragostea pentru
disciplina pe care o predai. Şi nu se pune problema de resurse, România îşi
poate plăti dăscălimea, numai că cineva a decis că serviciile didactice trebuie
să fie ieftine. Sunt convins că a fost o manevră pentru a le face concomitent
şi proaste. Parţial a reuşit, numai că lucrurile sunt dinamice. Iar progresul
nu trebuie negat: ieri a fost mai bine ca azi.
„Ar trebui legată cumva munca de performanţă. Eu
nu sunt de acord cu sistemul de salarizare existent în acest moment (în
sectorul Educaţiei n.r.). Bugetul nostru nu ţine (la mărirea salariilor n.r.).
În momentul de faţă deficitul bugetar prognozat este de 3%, anul viitor este o
prognoză care spune că e undeva de 3,6%, cu toate măririle date de Parlamentul
actual, care a tot dat, ceea ce înseamnă posibilitatea intrării României într-o
procedură de deficit bugetar excesiv. O mărire de salarii în zona asta de
Educaţie nu ar provoca decât pagube pe următorii 2-3-5 ani, dar pagube pe care
nu le mai poţi recupera.”
Domnule Bostan, citindu-vă am senzaţia că visez.
Învăţământul românesc obligatoriu nu are nimic, în concepţia lui, comun cu
performanţa. În momentul în care ai un învăţământ obligatoriu, în care vrei
să-i strângi pe toţi copiii, sistemul vizează masa, şi nu excelenţa. De aceea
preocuparea pentru performanţă trebuie să fie excepţia, şi nu norma. Ideea de a
plăti munca profesorului în raport cu performanţa, în plin sistem de masă, este
încă un pretext pentru a nu plăti deloc. Fireşte că am în vedere olimpicii,
premiile din concursurile şcolare de orice fel, cel puţin asta cred eu că
înseamnă performanţa, nu notele de 10 cu nemiluita, care deja se dau în
învăţământul românesc. Ştiu profesori care au încetat să mai evalueze, dau 10
la toată lumea şi nimeni nu-i deranjează câtuşi de puţin. Dacă despre această “performanţă”
vorbim, e şi ea în desfăşurare.
Hai să fiu mai explicit, domnule tehnocrat, ca să
pricepeţi şi dumneavoastră. Să zicem că un profesor ar funcţiona ca o vacă. Ei
bine, ca să nu moară, vaca are nevoie de un balot de lucernă pe zi şi de vreo 3
găleţi cu apă. La raţia asta, pierde laptele, dar cel puţin nu rage de foame şi
sete în ocol. Dacă vreţi şi lapte de la ea, trebuie să-i mai daţi un balot de
lucernă şi încă pe atâta apă, moment în care umple găleata cu lapte dimineaţa
şi seara. Vaca noastră ipotetică face la acest tratament treaba profesorului
corect plătit: învăţământ de masă cum scrie la carte. Numai că învăţământul de
masă, surpriză!, e pe bani. Ca şi laptele de la vacă, nimic nu vine pe bază de
aer pur. Dacă vrem performanţă, adică să intrăm cu vaca în cartea recordurilor,
mai e nevoie de încă vreo doi baloţi de paie pe zi şi apă la discreţie. Dar mai
trebuie şi un fond genetic care nu se găseşte în orice animal, o dotare care
trebuie căutată şi cultivată intens, de-a lungul timpului.
Şi încă ceva, domnule tehnocrat: performanţa este
rodul întâlnirii fericite dintre profesorul excelent şi elevul capabil de ea.
Una fără alta, nu se poate. Aşa cum nu avem o piaţă a meditaţiilor la cele mai
multe dintre materii, pentru că pur şi simplu nu-i nevoie de aceste meditaţii,
nu avem nici prea mulţi elevi capabili de performanţă. Să propui ameliorarea
plăţii în învăţământ în funcţie de nişte superlative puţin probabile, în
condiţiile în care corpul profesoral este plătit la nivelul unor vite care nici
nu mor, nici nu trăiesc, pentru că primesc un balot de paie şi o găleată de
apă, care nici o grevă de trei zile nu-s în stare să facă, pentru că nu mai au
ce pune în farfurie şi-i aruncă banca în stradă, ar fi cinism dacă n-ar fi
prostie pur şi simplu. Iar ceea ce se petrece de douăzeci şi cinci de ani în
branşa asta, domnule Bostan, e o mare ticăloşie, a cărei factură o decontează
deja poporul român, şi nu cu “simbolisme” ca 100 de lei pe lună!
Multumesc pentru articol care imi ridica mingea la fileu: Bacalaureat 2016, proba de competente lingvistice, trei zile de evaluat a cate 6 ore pe zi = 80 Ron.
RăspundețiȘtergereDa, cam atata va incasa si sotia mea. Mai intervin si eu cu o supraveghere la competente digitale, si cred ca facem 100 de lei. Cam asa stau lucrurile.
Ștergerenu ar fi mai simplu sa fie amendati parintii elevilor care absenteaza nemotivat? sa nu mai primeasca decontarea abonamentelor pentru transport? si parerea mea este ca numai taind din bani ii putem motiva cat de cat pe cei care nu apreciaza scoala. daca e gratuita si nu li se pretinde nimic, nu am rezolvat nimic. si eu am corectat 3 zile pentru proba de competente digitale si nici macar nu mai consider ca sunt platita pentru munca aceasta, ci ca e doar o obligatie de serviciu, si probabil asa va deveni participarea profesorilor la aceste examene pana la urma.
RăspundețiȘtergereExistă o lege de vreo 16 ani, dar...
ȘtergereParticiparea la Bac este chiar obligatorie in ultimul timp.Trebuie să dai notă explicativă dacă refuzi să participi.Ce să spunem că nu avem cum să ne luam tot concediul si in fiecare an nu ni se platesc câte 7zile din concediu!
ȘtergereSalarii mici sunt si in alte tari. De ex. vezi Belgia unde cadrele didactice au salariu ceva mai mare ca al femeii de serviciu (10% in plus) iar cele 2 luni de vacanta de vara nu sunt platite pana nu au contract definitiv si examene luate (un fel de grade) asa ca isi cauta joburi de vara platite cu minim pe economie, de supraveghiere grupuri de copii timp de 10-11 ore. Norma de lucru saptamanala e de 35 ore pt educator/ invatator. Nici in franta nu e mai usor, sunt 34 ore pe sapt. pt invatator. Am discutat cu o invatatoare ce preda in Bruxelles la peste 60 de ani impliniti, vine cu bicicleta la scoala, corecteaza acasa si face fise la fiecare 2 luni pt fiecare elev, 28 elevi in clasa si fise de 4 pagini personalizate, cu ritm, evolutie, calitati. Am discutat si cu profesor belgian ce preda de peste 20 de ani: a zis ca a ajuns la salariul de 2 mii euro si ca pt asta preda extra: 26 ore pe sapt. pe 6 zile pe sapt. si ca ar putea castiga ceva mai mult in privat dar ar pierde libertatea celor 2 luni de vacanta de vara pt 10-20% in plus la salariu. Ambele pers. vin cu bicicleta la scoala, prima pers. face 15km zilnic, a 2a doar 6 dar are un deal de urcat ce eu tinerica nu il reusesc decat impingand la bicicleta. Una din ele a facut voluntariat in africa 2 ani alaturi de sotul ei (se facea asta acum ceva ani, in loc de armata), cealalta a lucrat un an in privat si apoi a decis ca e mai lejer in scoala si isi poate lua mici proiecte extra.
RăspundețiȘtergereVerisoara mea e profesor in Tulcea. A luat toate gradele, plus examenul de director. Are inca 2 joburi, face si meditatii cu copii din alte scoli, unele pro bono. A predat si la tara si la oras, unde a gasit. E usor? Nu. Desi ar castiga bine si linistit din ce face extra, ea nu renunta la invatamant: face cu drag. E constienta ca la 60 de ani ii va fi mult mai greu dar vede ca acum contribuie mai mult pentru pensie (ca suma si vechime). Pensia si-a planuit-o deja: o chirie dintr-o garsoniera. Cand era tanara examina si capacitati, si bac, si sectii de votare, pt cativa bani in plus (ar fi fain sa prinzi discutii cu ea pe tema asta...)
Ce vreau sa zic ca nu este usor, dar cine e cu vocatie, face de drag si poate. Cine nu, se va vaicari. Din pacate noi nu avem exemplul la cei dinaintea noastra, totul incercam, testam pe pielea noastra. Nici nu ne e usor sa percepem ca lumea si tehnologia e tot mai dinamica si daca 2 luni nu citesc, pierd ritmul ( a fost o ruptura pt mine sa stau 1.5 ani in concediu de maternitate, am recuperat greu si nu tot). Iar eu ca parinte acuz fix cadrele didactice ce raman intr-o pozitie de disperare, predau prost, dar nici nu si-ar cauta alt job, sa lucreze ca mine si pe 31 decembrie sau in vinerea Pastelui. E o forma de ratare, si zau ca imi pare rau ca acestia vor fi modelul unor copii.