Romexit, câteva consecinţe la o ipoteză

Britanicii au ieşit şi, parafrazându-l pe Mark Twain, nici noi nu ne simţim prea bine. Ştiu, nu se pune problema unui referendum pe tema ieşirii României din U.E., nouă ni se potriveşte Europa. De fapt, s-ar putea să nu plecăm noi de bunăvoie, s-ar putea să ne dea ei afară. Sau să se închidă pur şi simplu U.E., caz în care probabil am rămâne ultimii unionişti de pe continent, să măturăm sala şi să spălăm vasele murdare, adică ceea ce ştim noi mai bine. E suficient să conştientizăm că tot ce are un început, neapărat trebuie să aibă şi un sfârşit, şi-atunci ar trebui să ne punem puţin mintea la contribuţie. Ne-ar fi mai bine? Ne-ar fi mai rău?

Hai să vedem în ce constă binele de acum: patru milioane de români în afara graniţelor, care trimit constant bani în ţară. Din păcate, nu trimit nici competenţe, pentru că preferă să le ţină la ei, nici experienţă, din acelaşi motiv, sau o fac într-o măsură pe care n-o simţim. N-am auzit de români care să vrea să se întoarcă în patrie şi să deschidă o afacere, deşi asta e ceea ce ne-ar trebui. Unii dintre ei au întrerupt pentru totdeauna legăturile cu România, au cetăţenia altor state şi principala lor preocupare este ca generaţia următoare să fie perfect camuflată în peisaj. Acolo, vorbesc acasă limba ţării-gazdă, pentru a crea copiilor ambientul lingvistic perfect. Pentru ei, Româna a rămas undeva în urmă, într-un punct de trecere a frontierei.

Hai să vedem în ce constă răul de acum: patru milioane de români în afara graniţelor, care trimit constant bani în ţară. Afluxul acesta monetar, care a devenit notabil încă din vremea lui Adrian Năstase, a reprezentat plasa de siguranţă care a împiedicat România să intre în incapacitate de plată. De atunci şi până astăzi, este o lungă agonie în locul un faliment sănătos. Banii însă vin ca ploaia în deşert: în absenţa unui minim strat de sol sănătos, tot ceea ce prinde viaţă trăieşte nepermis de puţin. A propos, în deşert nu lipseşte apa, ci solul. Tot aşa, în România nu lipsesc banii, ci dorinţa de a-i înmulţi altfel decât prin dobânzi bancare. În ziua în care conaţionalii noştri ar fi siliţi să se întoarcă, ar regăsi exact sărăcia care i-a făcut să ia calea străinătăţii. Şi asta pentru că sunt bani orientaţi în consum, care vin din Occident pentru a fi cheltuiţi în România pe mărfuri occidentale. Ghiciţi unde se întorc. După cum se poate vedea, binele e mai mult rău, iar răul e mult mai amplu.

Partea bună este că, odată cu românii forţaţi să se întoarcă, ar trebui să se ducă acasă, de la noi înspre occident, toată căpuşele pe care UE ni le-a trimis sub numele de “investitori străini”, aciuaţi taman în sectoarele care fuseseră monopol de stat. Austriecii de la Schweighofer care ne taie pădurile; paraziţii din sectoarele de distribuţie ale energiei electrice, gazului, apei potabile; ploşniţele din sectorul bancar; agricultorii care acaparează pământurile româneşti etc. Într-o lume care nu mai vrea sclavii noştri, prezenţa sugativelor în România ar fi pe deplin indecentă. Oricum este. Cu aceste două superprobleme pe cap, clasa politică românească ar trebui să se întrerupă din pişcotăreală şi să facă singurul lucru care îi poate face iertată corupţia, şi anume să guverneze. Adică să ia decizii autentice şi să suporte consecinţele.

Ar dispărea mirajul fondurilor europene, adică a banilor româneşti care ajung la Bruxelles şi se întorc în România cu condiţia ca U.E. să-şi dea acordul pentru investiţiile irelevante de la noi. Probabil că ar trebui să-i investim noi înşine, fără binecuvântarea europeană, şi atunci ar trebui să începem să ne gândim ce anume vrem să se întâmple cu satul nostru, cu oraşul, cu judeţul, cu ţara noastră. Am putea remarca de exemplu că o Românie a regiunilor autonome, după model german (sau elveţian, sau spaniol) are mai multe şanse să fie performantă decât o Românie a centralismului absolutist, după model francez. Şi atunci probabil că am face un kilometru de autostradă şi-n Moldova, dar nu mai mult de un kilometru, ca să nu mai spună moldovenii că regiunea lor e Sicilia românească. De fapt, o Românie a regiunilor autonome ar însemna o deplasare a Puterii înspre cetăţean, cu toate consecinţele benefice ale acestei schimbări de centru de greutate.

N-ar mai fi subvenţii europene pentru agricultură, dar nici mărfuri alimentare europene subvenţionate preferenţial care să ne falimenteze fermierii. Probabil că n-ar mai fi foarte facil să plecăm din România, dar am descoperi atunci că turismul românesc depinde în primul rând de noi. Bănuiesc că nici studenţii români n-ar avea parte de foarte multe schimburi cu universităţile străine, dar probabil că n-ar mai insista libidinoşii de la Bruxelles să ne bage pe gât educaţia sexuală în şcoli şi marşuri ale diversităţii perversiunilor sexuale. În general, dreptul românesc n-ar mai fi sluga dreptului comunitar în ţara noastră.

Dacă am începe să gândim pe termen mediu-lung, ne-am uni cu Basarabia şi am deschide un contencios internaţional cu Ucraina pentru problema Bucovinei de Nord sudului Basarabiei, pentru că suntem prea mici ca să ne permitem asemenea pierderi. În plus, am putea sesiza că o grădină de legume ca Basarabia nu se aruncă peste geamul Istoriei, în condiţiile în care solul fertil se profilează ca fiind aurul viitorului. Şi nu vorbesc despre secolul XXV, mă refer chiar la deceniile care vor veni. România de ieri a fost grânarul Europei, e adevărat, România de mâine ar putea fi grădina ei de legume, vremurile s-au schimbat, dieta a suferit modificări majore. Din acest punct de vedere, suntem mai bogaţi decât tot Occidentul care, în timpul Revoluţiei verzi, şi-a transformat solurile în steril, cu tot atâta viaţă ca şi betonul. Doar că bogăţia noastră o controlează alţii.

Cu Uniunea Europeană suntem într-o utopie, un fel de spaţiu cosmic al realităţii în care consecinţele faptelor noastre par a fi imponderabile. Ne-am distrus industria, ne distrugem agricultura, ne călcăm în picioare restul de identitate pe care modernitatea ne permisese să-l păstrăm. În loc să plătim pentru asta, suntem lejeri, plutitori, infantili şi dependenţi. Dacă am părăsi UE, ar trebui să fim brusc realişti şi gravi, ca un bolnav deconectat de la aparate. Fireşte, nu va fi niciun Romexit, cum nu este niciun Brexit. Democraţia europeană funcţionează, dar numai în incintă. Încercaţi să nu vă amăgiţi, tehnocraţii de la Bruxelles au transformat votul într-o formă de show, iar lista e lungă, începând cu alegerile pentru aşa-zisul Parlament European, instituţie mai mult decorativă în raport cu Comisia Europeană, ai cărei membri nu sunt aleşi prin votul europenilor. Până acum, singurele ţări care au putut ieşi din UE sunt cele care n-au intrat niciodată: Norvegia, Islanda, Elveţia şi Turcia. Nimeni nu va pleca, nici britanicii, nici noi, o să murim cu toţii de gât, dar uniţi.