Serile ambasadorului Joseph de Maistre la Saint-Petersburg

În 1821, anul trecerii contelui Joseph de Maistre în nefiinţă, apărea postum volumul Serile la Saint-Petersburg, cu un subtitlu explicativ: Convorbiri asupra guvernării temporale a Providenţei. În ansamblul scrierilor sale, este cea mai densă ca număr de teme şi totodată cea mai vastă ca arie de abordare. Cu titlu personal adaug, şi voi explica mai apoi de ce: nu mai puţin cea mai uimitoare. Enumerând, cu sentimentul de a sistematiza în mod nefiresc ceea ce anevoie permite clasificarea, găsim expuse în rândurile ei idei despre: fericire, suferinţă, virtute, păcat, lege, pedeapsă, rugăciune, sacrificiu, adevăr, degenerare, limbaj. Pornind de la aceste teme se inserează consideraţiile caustice la adresa “filosofismului” (reprezentat de Rousseau, Hume, Locke, Bacon).



Fericirea şi suferinţa, virtutea şi păcatul

Citindu-l pe Joseph de Maistre, autor care a trăit în fond la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ai o senzaţie ciudată de déjà vu, mai bine zis de déjà entendu (deja auzit). Problemele pe care le analizează el nu sunt colbăite, textul nu are aerul de a fi scos din cine ştie ce arhivă mucedă în care se vor fi cuibărind clanuri de şoareci. Dimpotrivă. Există o dublă actualitate a volumului, una luminoasă şi alta tristă. Primul aspect este cel al răspunsurilor judicioase pe care lectorul curios le poate găsi la întrebări care persistă şi sunt astăzi mai actuale ca în urmă cu două sute de ani, semnul unei indubitabile perenităţi. Partea neplăcută este şi ea în persistenţa lor: cum este cu putinţă ca nimeni să nu fi priceput nimic? Cum se poate ca o întrebare prost pusă să fie cu mult mai celebră ca un răspuns adecvat?

Cine n-a auzit că cei răi sunt fericiţi pe pământ, plini de succes, în vreme ce oamenii buni sunt nefericiţi şi trişti? Şi soluţia passe-partout a unora dintre reprezentanţii Bisericii: “Cei răi sunt fericiţi aici, dar vor fi chinuiţi în lumea cealaltă. Cei buni suferă aici, dar îşi vor găsi fericirea în ceruri.” De Meistre, după o reflecţie la natura fericirii şi a succesului, aduce un răspuns în acord cu gândirea patristică: binele şi răul fac parte din natura omenească, şi prin simpla participare la această natură atât dreptul cât şi viciosul au parte de ambele. Cum spunea un ţăran ardelean molcom: “Necazurile sunt pe oameni.” Intuiţia celui ce încă se adapă de la fondul înţelepciunii populare spune fără greş că a fi om presupune accesul la nefericirea umană, care nu este nicidecum tragică, de vreme ce e recuperată în ale firii.

Din punctul acesta de vedere, asocierea dintre rău şi fericire pe de o parte, dintre bine şi suferinţă pe de altă parte, se dovedeşte nefastă, iar acceptarea ei de către unii teologi e o abordare superficială şi nepermis de naivă, o concesie gratuită făcută unei idei fără fundament. Realitatea este că virtutea însăşi aduce cu sine fericirea, la fel cum păcatul are în sine tristeţea şi amarul lui. Cu un plus de prudenţă, confuzia dintre binecuvântarea adusă de virtute şi pedeapsa pe care o reprezintă viciul ar fi uşor de evitat. Fără ca să-i rostească numele, se face perceptibilă în această arie tematică demontarea sofismelor Marchizului de Sade, în ale cărei scrieri libertine se întâlneşte reproşul adresat Providenţei pentru faptul că virtutea nu se bucură în această viaţă de “avantajele” crimei.


Legea şi pedeapsa

Ideea conform căreia revoluţia franceză de la 1789 ar fi adus egalitatea cetăţenilor în faţa Legii este un loc comun. Ar reieşi din această uniformizare juridică, cel puţin teoretic, o justiţie de tip abator, care loveşte uniform şi orbeşte, o justiţie dinamică şi eficace. De Maistre analizează, pornind de la conceptul de loi générale, diferenţierile inerente pe care le ilustrează aplicarea legilor divine. A fi expus neplăcerilor naturii umane prin simpla participare la ea este o astfel de loi générale. A cere ca cel virtuos să fie ferit de orice necaz ţine de încercarea eludării acestei legi. A pretinde ca răul să fie pedepsit de îndată (idee ce decurge din utopia justiţiei-abator) este o altă sfidare la adresa firii lucrurilor.

O observaţie la adresa legilor umane în raport cu cele divine: există un raport, zice de Maistre, între caracterul oral vs. scris al legii omeneşti şi racordul ei la Legea divină (proliferarea legilor scrise fiind semnul îndepărtării de prototipul Justiţiei celeste). Practic, tocmai nivelul de oglindire pământeană al modelului justiţiei sacre este cel care asigură caracterul benefic al unei legi, eşecul în această direcţie oferind ceea ce numim, fidel şi oximoronic, “lege injustă”.


Principii şi concepte

În privinţa principiilor, sau a pre-judecăţilor, poziţia lui Joseph de Maistre nu este diferită de cea enunţată undeva de parlamentarul britanic Edmund Burke: acestea sunt anterioare, evidente, non-derivate, de nedemonstrat, cauzale. Pe baza principiilor corecte, adică izvorâte din Sfânta Scriptură, se construieşte şi funcţionează judecata dreaptă. Epistemologia sacră este cea care probează şi respinge elucubraţiile “filosofismului”. Încercarea de-i opune empirismul simţurilor nu poate fi decât un eşec răsunător, pentru că “vederea nu este capabilă să vadă mai mult decât vede”. Fără principii şi idei universale ne pierdem în ipoteze, incapabili să depăşim un experimentalism reluat indefinit.


Limbajul

Există un subiect asupra căruia Academiile refuză să primească şi să analizeze comunicări, şi anume originea limbajului. De aceea, abordarea lui într-un volum de autor este una foarte riscantă, iar reuşita unei astfel de întreprinderi nu poate fi garantată decât de către doctrina sacră, în virtutea căreia limbile se vor fi născând în sânul societăţilor, dar cuvântul este etern, pentru că omul a vorbit dintru început, după ce i se vorbise. Desigur, toate acestea sunt în răspăr faţă de teza saussuriană unanim acceptată în universităţi, conform căreia asocierea semnificatului cu semnificantul ar fi una “arbitrară”, o limbă putând apărea în urma propagării masive a unor conexiuni haotice.

Merită acordată atenţie unei observaţii care, venită din partea celui ce se simţea confortabil în latină şi greacă veche, are greutatea ei. Popoarele antice aveau un inexplicabil talent de a forma cuvinte, în vreme ce filosofii contemporani se dovedesc inferiori acestei provocări. Altfel spus, antichitatea era creatoare de limbaj, modernitatea este martora degenerării comunicaţionale. Degenerare care, de altfel, este cea mai vădită probă a inadecvării la real a teoriilor “progresului”.


Critica “filosofismului”

În măsura în care admitem că filosofia autentică este, aşa cum etimologia o arată, iubire de înţelepciune, atunci trebuie ca ea să asigure o pregătire doctrinară în absenţa căreia practica spirituală ar putea avea de suferit. Cu riscul de a părea anacronici, vom spune deci că rostul filosofiei este acela de a modela gândirea şi omul, pregătindu-i pentru nişte deschideri cărora altfel cu greu le-ar putea face faţă. A învăţa să gândeşti corect, a îndepărta umorile personale din calea discernământului, a te îndepărta pe tine însuţi în cele din urmă, în tot ceea ce ai accidental şi lipsit de relevanţă, acesta este travaliul penibil şi deloc facil la care s-a înhămat filosofia înainte de a deveni ceea ce Joseph de Maistre ironic numeşte “filosofism”, adică o acumulare de întrebări puse de dragul întrebărilor, de aberaţii cu autoritate în masă şi de greşeli pe care un simplu ucenic dedat în ale scolasticii le poate demonta cu uşurinţă.

Contele citeşte cu ochi deloc dispuşi să se entuziasmeze lucrările contemporanilor, într-o vreme în care autoritatea lor trece deja drept ceva indiscutabil: “Feriţi-vă mai ales de o prejudecată foarte comună, foarte naturală şi în acelaşi timp falsă: aceea de a crede că marea reputaţie a unei cărţi presupune o cunoaştere foarte răspândită a acelei cărţi. Nimic mai fals. Imensa majoritate a oamenilor fiind incapabili să judece altfel decât pornind de la ce au zis alţii, un număr foarte mic de oameni fixează opinia generală. După moartea lor, părerea le supravieţuieşte. Noile cărţi nu lasă timpul de a fi citite cele mai vechi, aşa că acestea nu sunt judecate decât pornind de la o reputaţie vagă, sau vreo analogie superficială şi uneori chiar absolut falsă.” Axiologia lui este cea biblică, aşa cum a fost construită de către patristică şi scolastică. În virtutea acesteia, “bunul sălbatic” a lui Jean-Jacques Rousseau după care se entuziasmează saloanele secolelor XVII-XVIII se vede drept ceea ce este: un om îndepărtat de la arborele civilizaţiei, şi nu primitivul extatic, încă necorupt de către societate. Conceptul de “stare naturală” nu se verifică în lumina Tradiţiei, pentru că la baza lui se află ideea modernă de “progres”, aflată în răspăr cu afirmaţia unanimă a tuturor religiilor privind începuturile fericite (în cel mai înalt şi extins sens cu putinţă) ale Omului.

Pornind de la o astfel de concluzie, şi de la altele pe care le analizează minuţios, Joseph de Maistre în acuză pe filosofii contemporani de ignoranţă şi de neruşinare. Nici nu ar putea fi de presupus altă atitudine în raport cu gândirea teofobică a veacului al cărui principal scop a fost îndepărtarea omului de Dumnezeu prin negarea oricărei cauze superioare omului. Ideile lui Bacon, Locke, Descartes şi Hume sunt analizate şi demontate astfel, cu erorile şi zădărnicia lor.

Spuneam, în introducerea la această recenzie, că Serile la Saint-Petersburg este poate cea mai uimitoare dintre lucrările lui de Maistre. Şi este uimitor, într-adevăr, faptul că problemele cărora el le dă răspuns tind să persiste şi să fie pe buzele tuturor ateilor şi modernilor, în vreme ce soluţiile sunt uitate, undeva într-un tom apărut postum la începutul veacului al XIX-lea. Însă mai există o mirare, şi din această mirare izvorăşte o nelinişte, privind aerul general al cărţii. Aveam de-a face cu discursul teologic al unui om care nu a fost ceea ce numim îndeobşte un teolog, filosofic al celui ce nu şi-a spus niciodată filosof, clasicizant al celui pentru care cultura latină şi greacă n-au constituit specializări de catedră. Pentru orice contemporan al nostru, produs al învăţământului (post)modern, aceste trei trăsături (gândirea teologică, abilitatea filosofică şi cultura clasică) sunt de neconceput în afara câmpului strict şi îndepărtat al specialităţii. Pe atunci, ele constituiau norma pentru orice om instruit să caute si să recunoască adevărul.

Cunoscându-l îndeaproape pe de Maistre, atât cât scrierile sale o permit, nu poţi să nu regreţi, în modul cel mai adânc şi persistent posibil, faptul că lumea noastră a renunţat la ceea ce trebuia să constituie bagajul intelectual formator al oricărui european: teologia, filosofia şi cultura clasică. Autorul Serilor… nu este omul Bisericii, nu este creatorul unui sistem filosofic, nici profesor la Collège de France. Este pur şi simplu un om pentru care învăţământul a fost structurat altfel decât după normele pragmatismului hăituit al zilelor noastre. Este un om dispus să gândească, pe care Şcoala l-a învăţat în ce termeni şi cum s-o facă.