Arta întrebării ca vânătoare de cerbi

Citim în Aggi-Sutta că brahmanul Uggatasarira, pregătindu-se să facă un imens sacrificiu în cursul căruia aveau să fie jertfiţi sute de tauri, de boi, de juninci, de capre şi de berbeci, se întâlni cu Gautama Buddha în parcul Jeta al mănăstirii fondate de Anathapindika. Brahmanul spuse: “O, venerabile Gautama, am auzit că faptul de a aprinde un foc sacrificial şi faptul de a ridica un rug sacrificial sunt lucruri bune şi foarte fructuoase.” Preafericitul răspunse: “Şi eu, o brahmanule, am auzit că faptul de a aprinde un foc sacrificial şi faptul de a ridica un rug sacrificial sunt lucruri bune şi foarte fructuoase.”

Pentru a doua oară, Uggatasarira spuse: “O, venerabile Gautama, am auzit că faptul de a aprinde un foc sacrificial şi faptul de a ridica un rug sacrificial sunt lucruri bune şi foarte fructuoase.” Preafericitul răspunse: “Şi eu, o brahmanule, am auzit că faptul de a aprinde un foc sacrificial şi faptul de a ridica un rug sacrificial sunt lucruri bune şi foarte fructuoase.”

Pentru a treia oară, Uggatasarira spuse: “O, venerabile Gautama, am auzit că faptul de a aprinde un foc sacrificial, faptul de a ridica un rug sacrificial sunt lucruri bune şi foarte fructuoase.” Preafericitul răspunse: “Şi eu, o brahmanule, am auzit că faptul de a aprinde un foc sacrificial, faptul de a ridica un rug sacrificial sunt lucruri bune şi foarte fructuoase.” Brahmanul se ridică şi dădu să plece: “Avem deci acelaşi punct de vedere! Opinia mea şi cea a venerabilului Gautama sunt întru totul asemănătoare în această privinţă!”

Fiecare întrebare este o deschidere spre un câmp pe care, cu puţin noroc, paşte aşteptându-ne cuminte răspunsul. Întrebătorul e un vânător care cheamă răspunsul-pradă imitându-i boncăluitul. Dacă răspunsul se recunoaşte în întrebarea vânătorului, vine negreşit sub săgeată. Dacă, dimpotrivă, nu se arată, atunci întrebarea dă într-un fund de sac ţesut cu sfoara unui morar zgârcit sau într-un puţ sleit de vremi, deci orişicum e contrariul unei deschideri.

Dacă răspunsul aşteptat se încăpăţânează să nu vină, întoarce-te deci la întrebare. Fără să fie cu adevărat industrializabilă, deci sub imperiul tragic al rentabilităţii, o întrebare rămasă fără răspunsul ei e o nenorocire. E mai rău ca enigmele Sfinxului, care omorau aventurierul neştiutor, dar aveau fără greş dezlegare. O întrebare fără răspuns e ca un scafandru care bolboroseşte pe fundul mării, căutând de-a surda cerbi. Nimeni nu se va hrăni niciodată de pe urma acestei rătăciri. Formularea corectă a unei întrebări este un act de constrângere: trebuie să ştii pe unde pasc răspunsurile, şi cum să te furişezi dindărătul lor, cu vânt din faţă, ca să nu te prindă fiara nici în coada ochiului, nici în nări. Mult face un maestru care să te îndrume, să te bată când găseşti primul răspuns după ritualul Sfântului Hubert, patronul cerbilor ucişi, şi a doua oară când laşi răspunsul să-ţi fugă de sub nas ca un bleg (şi a treia oară, şi a multa oară). A nu accepta ritualurile întrebării e totuna cu a nu pricepe că trebuie să înveţi cum să gândeşti, şi ce anume poate fi gândit. Pe de altă parte, un vânător care crede că simpla posesie a unui arc îi va umple masa cu răspunsuri aburinde, rumenite la proţap, e un nărod.

Dacă răspunsul tot nu vine, întoarce-te la tine. Mai există şi situaţia ironică despre care zice undeva Povestitorul din Humuleşti: “Va fi venit, de n-a mai venit!” Poate răspunsul e foarte aproape, în cosiţa ta sau pe nasul tău, şi tu cauţi prin lume, incapabil să-ţi explici cum de-l simţi atât de bine fără să fii în posesia lui. E nevoie să te lămureşti, să te purifici deci, să pricepi că ştii. Siddhartha Gautama Buddha spunea undeva că nu poţi găsi decât ceea ce ai deja. Altfel spus, nu poţi afla decât ceea ce ştii. La urma urmei, atunci când vânezi un răspuns, cum să-l recunoşti altfel decât având imaginea lui în chiar corpul întrebării, într-un mod care rămâne de desluşit. Peste veacuri, sociologul Pierre Bourdieu va confirma cuvintele Preafericitului, aruncând cărbuni peste dubiile mocninde ale epistemologiei europene: metodele noastre nu sunt nicidecum neutre. Altfel spus, cercetarea noastră, practica întrebării ce ne place s-o numim “ştiinţifică”, nu ne poate aduce răspunsuri nici uimitoare, nici exhaustive. Vânăm, ca toţi cei dinaintea noastră, într-un spaţiu limitat. Şi dacă cerbii pe care îi săgetăm sunt bolnavi şi urâţi, este pentru că doar ei bântuie în câmpul pe care, deliberat, ni l-am ales. Suntem ca brahmanul care, ajuns lângă o autoritate spirituală, formulează de aşa manieră întrebarea încât să se auto-iluzioneze în privinţa răspunsului. Iar ceea ce găsim ne face fericiţi, nu pentru că am avea motive, ci pentru că avem o nevoie atroce de fericire, fie şi un surogat pregătit rapid şi igienic, la cuptorul cu microunde.

În dreapta Preafericitului, Ayasmanta Ananda îl opri pe Uggatasarira pe când acesta se ridicase şi dădea să plece: “O brahmanule, Buddha nu trebuie întrebat aşa cum ai făcut tu, ci astfel: Fie ca Preafericitul să mă sfătuiască! Fie ca Preafericitul să mă îndrume cu sfaturile care aduc fericirea şi bunăstarea pentru timp îndelungat!” Uggatasarira era un om sincer şi bine intenţionat, dar fără priceperea pe care i-o va oferi ucenicul lui Buddha ar fi plecat mai ignorant decât venise. Atunci şi oricând, acolo şi aiurea, la vânătoarea cerbului-răspuns a fost şi este nevoie de mai mult decât de “puritatea inimii”…