Cel mai mare
paradox al democraţiei este că, pentru a o face viabilă, ai nevoie de oameni
foarte serioși, nobili și cu principii înalte. Numai că și o aristocraţie
viabilă are nevoie, până la urmă, de oameni serioși, nobili și cu principii
înalte. Răscoalele ţărănești au avut loc atunci când contractul social dintre
aristocraţie și ţărănime s-a rupt, ultimii trebuind să facă faţă unor
îndatoriri din ce în ce mai grele fără să mai primească nicio protecţie de la
boieri. Când ţăranii au înţeles figura, le-au dat un pic
foc la franţuziţi. Eh, și-atunci, întreb și eu, dacă am pierdut o aristocraţie
fastuoasă pentru că oamenii n-au mai fost capabili s-o onoreze, cum am putea
avea o democraţie decentă cu oameni care nu sunt capabili de onoare ? Nu
cumva am căutat să schimbăm sistemul când problema era până la urmă calitatea
umană ? Zic și eu, măcar aristocraţia era mișto.
De fapt, nu, cel mai mare
paradox al democraţiei este că nu există, dar toată lumea e foarte încântată de
ea. Puterea poporului nu este, nici în cele mai negre visuri, puterea de a
alege lupii care să bată, să tâlhărească și să violeze oile din stână. Toţi
sunt de acord că, din momentul în care e reprezentativă, democraţia nu mai e
democraţie. Şi ce fel de conducere a poporului e aceea în care nu-ţi poţi vota
impozitele, de exemplu ? Ce, TVA-ul este o dogmă sau o decizie politică ?
Sau problemele de politică externă ? Adică, da, e democraţie, dar cu niște
mici tabuuri, nu ?
Hai c-am glumit. Cel mai
mare paradox al democraţiei este acela că, în momentul în care funcţionează
gospodărește, unii se vor plânge de ea și vor dori mai multă democraţie. Să
zicem că facem referendum pe tema purtării florii la butonieră. Personal sunt
fan floare la butonieră, dar suntem puţini (când aţi văzut ultima dată pe
cineva cu o butonieră, că de floare nu vă mai întreb). Se face referendum pe
tema asta stringentă și, normal, democratic, poporul conducător îmi taie
plăcerea. Ce fac eu ? Constat că democraţia este, în ceea ce mă privește,
o formă brutală de dictatură. Şi cer mai multă democraţie.
Bine, acuma chiar vă spun.
Cel mai mare paradox al democraţiei este că un sistem care l-a promovat în
prim-planul istoriei pe Hitler continuă să fie considerat drept cel mai bun
lucru în politică pe care l-a creat geniul uman. Suficient de bun încât să-l
vindem scump la export acolo unde nu suscită gemete admirative. De regulă ne
vinde produsele pe bani, numai democraţia o dăm contra distrugerii totale a
unei ţări, milioane de refugiaţi și sute de mii de morţi. Pe plan intern, nicio
dictatură, oricât de diabolică ar fi fost, n-a avut nevoie de eșafodajele
minciunii pe care le clădește o campanie electorală de rutină. Dictatorul Ştefan
cel Mare a fost chiar sanctificat. Într-o dictatură sănătoasă, minciuna este un
accident și se pedepsește prin oroare. În democraţie minciuna e implicită.
Bine, voi aţi vrut-o. Cel
mai pare paradox al democraţiei este că singurul produs politic care se
revendică de la gândirea greacă a fost intens blamat și de Aristotel și de
Platon. Normal, pentru că îl omorâse pe Socrate, iar anumite lucruri nu se
uită. Singura marfă politică raţională sfârșește lamentabil în iraţional,
ilogic, absurd, ca atunci când Puterea trimite împotriva cetăţenilor cohortele
de jandarmi purtători de gaze lacrimogene, scuturi și pulane. Dacă aleșii ar
lua în serios legitimitatea pe care le-o conferă poporul, aceștia ar trebui să
coboare din limuzine îmbrăcaţi în saci și cu cenușă în cap, pentru că nu te
ridici împotriva celui care te-a scos din gloată și te-a făcut bossuleţ. Așa
cel puţin a făcut împăratul Sfântului Imperiu, Henric al V-lea care,
excomunicat de papă, s-a dus singur să-și ceară iertare la Canossa și a
așteptat în genunchi trei zile în faţa cetăţii ca să fie primit. Dacă ar fi
fost președinte, îl rezolva pe popă cu câteva sute de soldaţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu