Cum m-am lăsat de ziua mea

Nu, n-a fost deloc greu. Adică, mie personal nu mi-a luat niciun efort. Să te prefaci că ziua ta nu există, să-ţi transformi aniversarea în ceea ce este, o zi ca oricare altele, nici  măcar n-aş spune că e vreun gest de rebeliune. Ducem o viaţă foarte penibilă, nu ne dăm seama, atât de mult suntem prinşi de ridicolul ăsta încât nici nu-l mai receptăm, începând cu monstruozitatea de a ne trăi viaţa în cutii şi terminând cu afirmaţii banale de tipul “am mers cu maşina la Ploieşti”, când de fapt noi am stat pe scaun până la Ploieşti. Şi-n penibilul ăsta care ne omoară, pentru că penibilul e urât şi noi suferim de urât şi murim de urât, cireaşa de pe tort e aniversarea.

Cam cum mi-ar sta mie să convoc zor-nevoie  oamenii care au cea mai mare răbdare cu mine, adică prietenii mei, şi să-i anunţ, ca un cocoş pe-o grămadă biodegradabilă: azi e aniversarea mea. Am făcut... şi aici mor deja de râs, pentru că există doar două lucruri pe care le facem fără efort: anii şi mătreaţa. Am făcut nişte mătreaţă, ce-ar fi să mă felicitaţi? Felicitări pentru mătreaţă, Radule, la mai multă! Urări, pupături, evaluări experte ale producţiei de mătreaţă. Şampanie, ca să fie ridicolul cu spume, cadouri, vai, ce inspirat ai fost, friptură, confetti, pupături.

Aşa că, fiindu-mi frică de ridicol, de fapt nu frică, ci o greaţă aşa, o jenă de jenibil, o penă de penibil, m-am lăsat de ziua mea. A fost uşor, vă spuneam. Aniversările nu crează dependenţă. Cercetătorii britanici au demonstrat în urma unui studiu ştiinţific devastator că te poţi lăsa de ziua ta şi la cincizeci de ani, ba chiar şi mai târziu. Există chiar civilizaţii în care ideea de a deveni brusc generos de ziua ta în schimbul unor cadouri este privită drept halucinantă. Fireşte, vorbim despre lumi diferite de a noastră, în care oamenii nu se bat la cap unii pe alţii lăudându-se că au mai făcut nişte mătreaţă, şi unde în general cel care dă nu aşteaptă automat să primească ceva în schimb. Nişte barbari.

De aceea nu-mi afişez ziua de naştere pe feisbuc. Adică ce vă interesează pe voi că pe 6 mai, adică pe 10 august, mai precis pe 1 septembrie, cu alte cuvinte pe 27 decembrie eu mai urnesc contoarul cu o cifră? Am făcut asta într-un an şi jumătate de elevi, delicaţi şi sensibili, au plecat acasă de la şcoală. Cică să-mi dea condiţii să sărbătoresc. Apucă-te şi explică-le că nu-i motiv să mă deranjez pe mine cu aşa ceva, darămite pe alţii. Ţi-ai găsit. M-am lecuit. Anul trecut am trăit o mare bucurie: socrii nu m-au mai sunat de ziua mea. Ar fi făcut-o, oameni bine educaţi şi iubitori de tradiţii cum sunt. Dar au uitat. Sunt pe drumul cel bun. Seara mi-a scris un prieten ceva lung. I-am răspuns: “să trăieşti”. Ne-am văzut după o vreme şi m-a întrebat dacă m-am simţit luat la mişto. Nici pomeneală. Doar că prietenia noastră nu stă în asta.