miercuri, 31 august 2016

De-ale bunicii

Bunica n-a traversat niciodată o trecere de pietoni altfel decât pe roşu. Era femeie iute, la şaptezeci de ani ai ei tata ţinea greu pasul cu ea prin oraş, şi nici despre tata nu s-ar putea spune că era un greoi. Dar bunica realmente mergea parcă în fugă. Tata, care a fost ginerele ei preferat, avea propria lui teorie despre bunica. Cică bătrâna ar fi fost o bucătăreasă dezastru, de aceea prefera să-şi facă, patru zile pe săptămână, pentru că postea negreşit lunea, miercurea şi vinerea, brânză cu smântână şi mămăligă. E drept că bunica admira talentul gastronomic al tatei, care făcea cam orice, şi făcea bine. Iar eu sunt gata să mărturisesc că nici bunica nu era mai prejos, rar puteai găsi mămăligă cu brânză dulce şi smântână ca pe masa ei. Aşadar, secretul ei trebuie să fi fost faptul că nu agrea atât de mult carnea încât să se obosească s-o gătească în vreun fel oarecare.

Însă n-a vrut niciodată să treacă o zebră semaforizată altfel decât pe roşu. Aştepta să se potolească traficul, mă rog, aici mă exprim ca un poliţist, că pe vremea când mai trăia încă nu începuse nebunia asta cu maşinile, se circula, dar normal, deci aştepta să treacă prin faţa ei cine avea de trecut după care, fuga-fuguţa, ajungea şi ea pe partea cealaltă a străzii. Era citadină de vreo patruzeci de ani, infirmieră la spital, văzuse radioul din clipa în care a apărut, apoi televizorul, era la curent cu tehnologia, vreau să zic, dar niciodată n-a admis, în ruptul capului, că strada ar putea fi trecută pe verde. Se uita la ceilalţi cum trec, dădea din cap dezaprobator, nemulţumită de moravurile lumii, şi aştepta cuminte să se facă roşu, ca să poată să-şi continue drumul.

marți, 30 august 2016

Rugăciunea lui Ulise

Ulise a petrecut, zice Homer, un timp nesfârşit în peştera-alcov a zânei Calipso. Atât de mult încât “se săturase de zeiţă”, mă rog, se pare că nu atât de mult încât să nu se mai zbenguiască o noapte înainte de a porni la drum. Sau poate că Ulise era şi extraordinar de politicos, nu doar foarte priceput şi creativ, cum ne repetă neîncetat epopeea. Pleacă spre casă, mânat de dorul de nevastă, de pe o insulă a cărei ofertă nu este atinsă de standardele niciunui all inclusive al zilelor noastre din Turcia sau Egipt (mâncare, băutură, plajă, zeiţă).

 Poate navigaţia să fi fost pe alocuri după ureche, mai bine zis după stele, poate pluta era cam precară, poate furtuna a cam exagerat în anumite momente, cert e că Ulise se vede aruncat spre o plajă mai ostilă ca piaţa muncii în capitalism. Combinaţia de faleză inaccesibilă, stânci perverse şi apă de mare îl aruncă într-o depresie profundă pe eroul nostru care, în loc să gândească pozitiv aşa cum orice life coach l-ar fi putut învăţa cu uşurinţă, o ia pe panta misticismului şi se roagă. Nu ştiu voi ce credeţi, dar mie mi se pare că felul în care omul se roagă atunci când e în afara ritualurilor e capabil să ne transmită nişte lucruri care merită analizate.

luni, 29 august 2016

Cum devine treaba cu Tihomir Thocomerius, voievodul cuman

Era în anul acela în care mă făcusem, răstimpul unei veri, vânzător într-o alimentară din Cluuuj. Aşteptam să încep doctoratul în filosofie, şi nu l-am început nici până azi. În timpul verii aceleia am înţeles bine ce înseamnă o alimentară, ba chiar am fost pe punctul să-mi fac alimentara mea. N-am făcut-o niciodată. Aşadar, ca să localizăm în timp anecdota, eram în vara aceea în care am fost pe punctul să încep un doctorat şi să-mi fac o alimentară de cartier.

 Aveam un coleg ungur. Băiat tânăr, doar vreo 19 ani, cu probleme materiale enorme, ai lui vânduseră apartamentul ca să pună banii la Caritas, şi la început le-a mers bine, în sensul că banii i-au pus, doar că n-au scos nimic mai apoi, de-au rămas pe drumuri. Nici cu capul nu stătea prea bine, se încurca la rest, patronul îl ţinea că făcea treabă bună, era cuminte şi silitor, e multă treabă într-o alimentară, dar avea interdicţie la casă, ca nu cumva să destabilizeze soldul. O alimentară este esenţial o găinărie, e o afacere din lucruri mărunte, dacă nu eşti atent la gume şi bomboane, una-două dai faliment. Dacă ai de unde să-l dai şi pe ăla.

Ca toţi oamenii pe lângă care am petrecut ceva vreme, Arpad m-a învăţat şi el ceva. Era bilingv, ca toţi ungurii din Cluuuj, şi m-a învăţat să recunosc un ungur după vocalele pe care le pronunţă în limba română. Avea ureche fină, experienţa ambelor sisteme fonetice, şi imediat recunoştea un conaţional, căruia i se adresa apoi doar în ungureşte. Atunci am învăţat eu una-alta, mai mult cât să pricep, din limba lor. Mare lucru n-am realizat, că vara a fost scurtă şi maghiara multă.

De vorbit, am vorbit o grămadă, după vreo două zile de expectativă l-am învăţat bancuri cu unguri, el mi-a zis bancuri cu români, iar în rest clasicele flori, fete sau băieţi, melodii sau cântăreţi. Pe el l-a bucurat absenţa aerelor la mine, eu am absorbit tot ce-mi putea oferi, şi avea multe de zis. La o vreme, municipalitatea a făcut nişte lucrări prin faţa alimentarei, au venit băieţii cu picamerul să spargă asfaltul, apoi cu târnăcoapele şi cu lopeţile, au săpat şanţuri chirurgicale şi au schimbat canalizarea, sau cam aşa ceva.

duminică, 28 august 2016

Ecumenismul şi sincretismul explicate celor care nu se uită în dicţionare din principiu

De câtăva vreme, oriunde mă întorc printre ortodocşii contemporani, fac ce fac şi aud despre marile pericole, monştrii ecumenismului şi sincretismului care sapă temelia dreptei noastre credinţe, gata s-o devoreze, s-o deturneze, s-o anihileze. Îmi mărturisesc dintru început ignoranţa în privinţa detaliilor teologice, a subtilităţilor dogmatice care ne despart pe noi de catolici. Nici până astăzi n-aş putea să spun dacă e mai bine ca Duhul Sfânt să pornească de la Dumnezeu Tatăl, sau să purceadă de la El spre noi. Ştiu însă câte ceva despre cuvinte şi cum este permis să le folosim. De aceea, în mod inevitabil, contribuţia mea va fi una lingvistică, şi poate doar prin ricoşeu, cu totul superficial, teologică.

Dacă vrei să foloseşti un cuvânt în mod corect, începi prin a deschide dicţionarele potrivite. Probabil credeţi că vreau să vă comunic formula apei calde, dar nu este deloc aşa. Realitatea tristă e că cei mai mulţi dintre oamenii care se aruncă într-o discuţie habar n-au despre ce cuvinte folosesc. Boala e veche, Voltaire refuza să înceapă orice polemică înainte de a un acord formal asupra termenilor. Şi asta se petrecea în urmă cu două sute de ani. Azi e la fel. De aceea noi vom face ceea ce prudenţa ne împinge şi înţelepciunea ne îmbie: vom cerceta cuvintele, ca să putem ajunge la concepte.

Străbunicul latinesc al ecumenismului este substantivul oecumene, cu sensul de "pământul locuit". Adjectivul derivat este oecumenicus, adică "universal, care aparţine pământului întreg". Străbunicul grecesc este oikoumenekos – "peste tot pământul (universalitate)". În lumina etimologiei, ecumenismul este tendinţa de a acoperi, într-un fel sau altul, prin dominaţie sau mai subtil, prin prezenţă în orice caz, tot ce este locuit de om, lăsând în afara acestei tendinţe pustiurile de toate felurile, locul unde omul nu-şi face decât vremelnic apariţia.

joi, 25 august 2016

Parcare cu premeditare

Locuiesc în Paradis. Ca să mă găsiţi mai uşor pe google maps, vă dau un indiciu infailibil: am patru locuri de parcare pentru care nu plătesc nimic nimănui niciodată. Aş putea avea, desigur, şase sau opt locuri la acelaşi buget, dar mă încăpăţânez să folosesc o singură maşină. Chiar şi aşa, totuşi trebuie să fim economi. Nu c-am încurca pe cineva, orice vecin poate avea mai multe locuri, trebuie doar să-şi dorească şi pe loc se face. Aşa e pe la noi, prin Paradis. Ştiu că vi se pare că mă pierd în hiperbole, sau că vă mint pur şi simplu. Dar trebuie să înţelegeţi că ceea ce pentru voi, muritorii obişnuiţi a căror viaţă se consumă în ambuteiaje, este de domeniul imposibilului, aici se poate. Într-o zi mi-a venit băiatul cel mare panicat acasă: Tată, am accidentat o maşină!

Meticulos, m-am uitat să văd dacă-i curge sânge sau are pierderi de echilibru. Constat că toate dotările funcţionează impecabil, doar pentru pretenţioşi, merită sunat şi văzut. Bicicleta e bine?, zic, nicio fractură? N-are nimic. Răsuflu uşurat şi continui de dragul conversaţiei: maşina cum se simte? I-a căzut numărul. Vedeţi? La voi e invers. Aici, în Paradis, maşinile sunt mai fragile decât bicicletele, care le agresează continuu. Aşadar, în această gură de rai, ce zic? acest esofag de Rai, acest stomac multicameral decomandat full options de Rai, mă întorc eu duminică seara dintr-un concediu despre care nu are rost să vorbesc acum, şi parchez pe locul vecinului de la parter.

miercuri, 24 august 2016

Atunci când numai eleganţa face diferenţa (pornind de la un proverb din Talmud)

În Talmudul din Ierusalim, Ioma 38, Rabbi Ben Azai spune: “Vei fi chemat după numele tău, vei fi pus în locul care ţi-este destinat, şi nu ţi se va da decât ceea ce-ţi aparţine. Nimeni nu se poate atinge de ceea ce este destinat altuia, şi niciun regat nu are contact cu altul, nici măcar cât grosimea unui fir de păr.” Să punem mâna pe râşniţa de cafea şi să măcinăm uşurel boabele bine prăjite. Pe un foc mic, cel mai mic, să punem ibricul din alamă cu apă. Durează câteva minute, o eternitate pentru cel care-şi produce cafeaua la espressor, dar ce diferenţă între a face şi a produce cafeaua. Să recitim uşurel fragmentul: suntem chemaţi după numele nostru, nu după altul, ajungem în locul nostru, nu în al altuia, primim ceea ce ne este destinat doar nouă, nimănui altcuiva.

marți, 23 august 2016

Când trebuie lămurit textul sacru (comentariu la Talmud)

Probabil că adagiul care apare cel mai des în Talmud este: “Scripturile folosesc limbajul oamenilor.” Apare şi-n Berachot, şi-n Sanhedrin, şi-n Maccoth, şi-n Baba Metzia, şi-n multe alte locuri. Îl folosesc toţi rabbinii iar Moise Maimonide îl pune la baza tuturor demersurilor sale exegetice din Ghidul rătăciţilor, repetându-l ori de câte ori are ocazia. Celor care-şi dedica viaţa textului sacru trebuie că li se repetă acest adevăr atât de des încât până la urmă sigur încep să reflecteze la el. Cum este limbajul oamenilor? Ştim cu toţii că este pâslos, ceţos, neclar, tulbure, bolovănos, mlăştinos, buruienos. Adică, aşa cum suntem noi, mai precis ilogici, incongruenţi, asimetrici, absurzi. Pe cale de consecinţă, dacă scriitura Scripturii foloseşte limbajul oamenilor, atunci nu poate fi decât toate acestea, de la pâsloasă la absurdă, trecând prin tulbure şi ilogică.