De câtăva vreme, oriunde mă întorc printre ortodocşii contemporani, fac ce fac şi aud despre marile pericole, monştrii ecumenismului şi sincretismului care sapă temelia dreptei noastre credinţe, gata s-o devoreze, s-o deturneze, s-o anihileze. Îmi mărturisesc dintru început ignoranţa în privinţa detaliilor teologice, a subtilităţilor dogmatice care ne despart pe noi de catolici. Nici până astăzi n-aş putea să spun dacă e mai bine ca Duhul Sfânt să pornească de la Dumnezeu Tatăl, sau să purceadă de la El spre noi. Ştiu însă câte ceva despre cuvinte şi cum este permis să le folosim. De aceea, în mod inevitabil, contribuţia mea va fi una lingvistică, şi poate doar prin ricoşeu, cu totul superficial, teologică.
Dacă vrei să foloseşti un cuvânt în mod corect, începi prin a deschide dicţionarele potrivite. Probabil credeţi că vreau să vă comunic formula apei calde, dar nu este deloc aşa. Realitatea tristă e că cei mai mulţi dintre oamenii care se aruncă într-o discuţie habar n-au despre ce cuvinte folosesc. Boala e veche, Voltaire refuza să înceapă orice polemică înainte de a un acord formal asupra termenilor. Şi asta se petrecea în urmă cu două sute de ani. Azi e la fel. De aceea noi vom face ceea ce prudenţa ne împinge şi înţelepciunea ne îmbie: vom cerceta cuvintele, ca să putem ajunge la concepte.
Străbunicul latinesc al ecumenismului este substantivul oecumene, cu sensul de "pământul locuit". Adjectivul derivat este oecumenicus, adică "universal, care aparţine pământului întreg". Străbunicul grecesc este oikoumenekos – "peste tot pământul (universalitate)". În lumina etimologiei, ecumenismul este tendinţa de a acoperi, într-un fel sau altul, prin dominaţie sau mai subtil, prin prezenţă în orice caz, tot ce este locuit de om, lăsând în afara acestei tendinţe pustiurile de toate felurile, locul unde omul nu-şi face decât vremelnic apariţia.
Dacă ne uităm cu atenţie la discursul teologic ortodox al zilelor noastre, observăm că în găleata ecumenismului intră alte componente: întâlnirile ierarhilor cu reprezentanţii altor confesiuni creştine, ba chiar şi cu cei ai altor religii, fie sub forma unor sinoade, fie sub forma unor simpozioane sau conlucrări de orice fel. Acestei racile care ar ameninţa identitatea ortodoxă i se propun felurite soluţii, de la întoarcerea spatelui şi zăvorârea uşilor, la ţâfnoasa invitaţie de a se “converti” toţi, dacă se poate iute, la ortodoxia noastră, singura care e vrednică de acest nume. Are rost să spun că discursul panicard despre identitate este funest, pentru că apare post-festum, când pierderea este ireparabilă, în vreme ce identitatea solidă se lipseşte de îngrijorare, e asemenea sănătăţii, nu doare?
Situaţia e cum nu se poate mai încâlcită, pentru că respingem un ecumenism al întâlnirilor frăţeşti, care nu obligă pe nimeni cu nimic, dar propunem ca soluţie un ecumenism al dominaţiei absolute, oferind tuturor ca soluţie identitatea noastră, din teama ca nu cumva noi să ne clintim fie şi cu un pai mai încolo decât jilţul dogmatic unde ne-am cuibărit confortabil. Nu ştiu ce credeţi voi despre asta, dar mie îmi pare că erezia ecumenistă de care vrem să fugim este exact dorinţa noastră de a-i aduce pe ceilalţi, nediferenţiat, la sublima noastră viziune asupra creştinismului. În contrapartidă, starea actuală, de frăţietate şi politeţe, mi se pare de multe ori preferabilă, chiar şi când e o simplă aflare în treabă.
Dacă ne uităm la sensurile cuvântului sincretism, ele pe filieră franceză din sursa greacă, verbul sygkretizien, cu sensul "a reuni", şi substantivul syncrasis, adică "amestec". Fireşte, aria lexicală acoperă îmbinările heteroclite, ansamblurile constituite din piese disparate, aglutinările împestriţate de orice fel. Din păcate, oamenii folosesc aiurea şi acest cuvânt, în general când este vorba de apropierea fie de alte confesiuni creştine, fie de alte religii, sincretismul fiind pentru mulţi un fel de sinonim al ecumenismului. Cei care n-au încercat nicio stupoare lingvistică văzând cu câtă uşurinţă se face permutarea acestor doi termeni în discursul teologic postmodern ar fi bine s-o facă acum.
Pe un blog cu pretenţii ortodoxe am dat peste alt abuz semantic al cuvântului sincretism: ideea conform căreia toate religiile sunt căi spre mântuire la fel de bune, cu trimitere la textul unui obscur călugăr ortodox de prin California. Se face trimiterea aluzivă, fără sursă, la celebrul text al lui Ibn Arabi, pe care catolicii medievali îl numeau Doctor Maximus, spre exemplificare. După care se arată şi pericolul: cel care se face vinovat de această credinţă se crede pe sine deasupra tuturor religiilor. Omul ştie ceva, altceva decât îşi imaginează că ştie, iar asta se numeşte în toate limbile pământului: confuzie.
Există sincretism, este un pericol spiritual cert şi-l putem exemplifica. Dar pentru asta ne întoarcem la definiţie: sincretismul este o îmbinare de elemente străine unele de altele, cu rezultatul producerii unui ansamblu eterogen. Dacă iei elemente diferite din religii şi tradiţii diferite, putând fi vorba de ritualuri, sau de practici, sau de dogme, în scopul de a alcătui un ansamblu nou, diferit de sistemele sursă, te afli într-un demers sincretist. Epoca noastră numeşte aceste întreprinderi: New Age. De exemplu, dacă te afli într-o formă de spiritualitate care presupune lumânări creştine, parfumuri islamice, yoga hindusă şi meditaţie buddhistă pe muzică electronică, oricum îi vei fi spunând, este sincretism.
Există chiar şi o religie sincretistă: Baha’i, ori mai multe, dar tot de sincretism este vorba dacă eşti ortodox şi practici yoga hindusă, ori numerologia ebraică aplicată pe limbile care au la bază alfabetul latin, ori invocatia vocalei sacre “Aum” din hinduism. Yoga este bună la ea acasă, numerologia este legitimă în limbile semitice, din care face parte structural, însă transmutate la noi sunt fraude intelectuale şi înşelătorii. Fiecare religie în sine este un ansamblu coerent care furnizează tot ce are nevoie practicantul ei pentru a se apropia de Dumnezeu. Combinaţiile, permutările, ameliorările consolatoare, sunt heterodoxii, adică manifestări ale ereziei sincretiste. Ideea că fiecare religie autentică (deci, subliniez, nu demersurile de tip New Age) este eficace nu este sincretism, pentru că nu presupune niciun amestec, nicio alăturare de elemente, ci studiu şi înţelegere. O practică luată din câmpul ei şi transmutată în altă tradiţie, negreşit devine toxică.
Practic, fiecare religie autentică este o limbă prin care Dumnezeu s-a adresat oamenilor într-un anumit moment şi loc. Oricâte pretenţii de universalitate ar emite liderii religioşi la un moment dat, religiile sunt şi rămân fenomene circumscrise unor spaţii geografice, şi din păcate unele se erodează atât de mult încât în cele din urmă mor din lipsa elementului uman capabil să le asigure perenitatea pe care o merită. Această teză este cunoscută sub numele de unitate transcendentă a religiilor, şi trebuie riguros delimitată de sincretism, pentru că nu duce la nicio confuzie a tradiţiilor spirituale, fiind vorba de realizarea intelectuală a metafizicii comune şi nimic mai mult.
Ideea conform căreia constatarea validităţii altor tradiţii spirituale i-ar face pe oameni să se creadă superiori tuturor religiilor este consecinţa unui punct de vedere care nu merită luat în serios. Fără excepţie, cei care au conştientizat-o n-au făcut decât să-şi înţeleagă mai bine propria religie. Şi toţi au avertizat împotriva pericolului sincretismului, iar eu nu fac decât să reiau ceea ce au spus ei. Altfel spus, nu e o problemă dacă citeşti textele hinduismului, cu condiţia să o faci în cheia şi cu hermeneutica corectă, iar în felul acesta nu vei face decât să te întăreşti în cunoaşterea creştinismului. E ca o călătorie din care revii cu dor şi cu dragoste mai mare de casă.
Probabil că unii vor exploda citind aceste rânduri care le fisurează automatismele mentale, dar repet: nu este un pericol o lectură făcută cum trebuie, la fel cum nici lectura biblică nu duce automat la erezie, dacă e practicată cu hermeneutica tradiţională creştină. N-am zis nicio clipă că e uşor sau că este un exerciţiu pe care să-l poată parcurge oricine, nediferenţiat. Nici alpinismul nu este pentru toţi, nici metafizica nu este democratică. Şi totuşi, pentru cei capabili, are sens să escaladezi un perete vertical de stâncă, iar pentru cei a căror intelect poate lucra cu universaliile e păcat să n-o facă.
Aşadar, ecumenismul este eretic exact atunci când soluţia diferenţelor se reduce la “ba să facă bine să fie toţi ca mine”. Există o globalizare postmodernă a banilor şi ideilor, dar există un dor de globalizare ecumenistă la cei care cred că lumea ar deveni Paradisul pe pământ dacă toţi ar îmbrăţişa peste noapte religia lor. Ideea conform căreia înainte de Apocalipsă toţi vor trece la creştinism este erezia ecumenistă tipică, iar eu o ştiu de la ortodocşi, nu de la adventişti. Să stai la masă cu un protestant, să îngenunchezi lângă un catolic, nu sunt forme de ecumenism, ci de frăţie creştină şi smerenie. Putem să despicăm dogmele în patru, mi se pare un exerciţiu de igienă intelectuală deloc neglijabil, dar să nu uităm că şi Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică au dat sfinţi şi sfinte în secolele care s-au scurs de la marea schismă încoace, semn că Duhul Sfânt a suflat fără să se sinchisească prea mult de filioque.
Sincretismul presupune să-ţi faci religie după mintea şi fiţele tale, şi e satanism în formă pură, este deturnarea celui interesat de spiritualitate prin şi spre forme de spiritualitate în răspăr. La urma urmei, diavolul nu este o specie a materialismului, nu? Propunerea care se face din ce în ce mai des auzită la sfârşitul întâlnirilor inter-religioase, ca toţi cei prezenţi, din toate religiile, să se roage împreună, este întâmpinată de cei mai mulţi pe drept cuvânt cu oroare. Pentru că actul rugăciunii este un act ritualic, iar riturile nu sunt negociabile, nici nu se pot împrumuta altora. Dar putem şi trebuie să-l tratăm pe celălalt ca pe aproapele nostru, pentru că aici nu mai e vorba de sincretism, ci de frăţie şi desăvârşire întru Dumnezeu cel Desăvârşit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu