De-ale bunicii

Bunica n-a traversat niciodată o trecere de pietoni altfel decât pe roşu. Era femeie iute, la şaptezeci de ani ai ei tata ţinea greu pasul cu ea prin oraş, şi nici despre tata nu s-ar putea spune că era un greoi. Dar bunica realmente mergea parcă în fugă. Tata, care a fost ginerele ei preferat, avea propria lui teorie despre bunica. Cică bătrâna ar fi fost o bucătăreasă dezastru, de aceea prefera să-şi facă, patru zile pe săptămână, pentru că postea negreşit lunea, miercurea şi vinerea, brânză cu smântână şi mămăligă. E drept că bunica admira talentul gastronomic al tatei, care făcea cam orice, şi făcea bine. Iar eu sunt gata să mărturisesc că nici bunica nu era mai prejos, rar puteai găsi mămăligă cu brânză dulce şi smântână ca pe masa ei. Aşadar, secretul ei trebuie să fi fost faptul că nu agrea atât de mult carnea încât să se obosească s-o gătească în vreun fel oarecare.

Însă n-a vrut niciodată să treacă o zebră semaforizată altfel decât pe roşu. Aştepta să se potolească traficul, mă rog, aici mă exprim ca un poliţist, că pe vremea când mai trăia încă nu începuse nebunia asta cu maşinile, se circula, dar normal, deci aştepta să treacă prin faţa ei cine avea de trecut după care, fuga-fuguţa, ajungea şi ea pe partea cealaltă a străzii. Era citadină de vreo patruzeci de ani, infirmieră la spital, văzuse radioul din clipa în care a apărut, apoi televizorul, era la curent cu tehnologia, vreau să zic, dar niciodată n-a admis, în ruptul capului, că strada ar putea fi trecută pe verde. Se uita la ceilalţi cum trec, dădea din cap dezaprobator, nemulţumită de moravurile lumii, şi aştepta cuminte să se facă roşu, ca să poată să-şi continue drumul.

 Propriu-zis, deşi mergea repede, bunica nu se grăbea niciodată. Nu-mi amintesc, de când am deschis ochii şi până când i-a închis ea, s-o fi auzit spunând că n-are vreme. Bunica avea toată vremea din lume, deşi era peste cap încărcată cu obligaţii. În timpul săptămânii avea un fel de creşă privată, strângea toţi mucoşii din bloc, îi schimba de pelinci, că încă nu apăruseră pamperşii, îi spăla la fund, apoi le dădea să mănânce, opărea pelincile, îi punea la somn, îi lăsa să se joace. Casa bunicii din perioada aceea, în care veneau constant 10-12 pitici, mi-o amintesc ca pe cea mai puerilă formă de haos la care mintea mea a avut acces vreodată. Nu-i vorbă, nici bunica nu cred că făcuse o fixaţie pentru ordine şi disciplină.

Într-o zi mama a întrebat-o de ce nu trece şi ea pe verde, ca toată lumea. Bunica s-a uitat la ea, s-a uitat la culoarea verde a semaforului, la maşinile care stăteau aliniate, gata să-i dea onorul, la zebra goală care o aştepta, şi i-a răspuns: “Cum să trec, cu toate maşinile astea atât de aproape de mine?” Bătrâna n-avea nimic special împotriva lor, dar le voia departe, cât mai departe. Pentru ea, apropierea de o maşină era deja o formă uşoară de coliziune. În rest, cum spuneam, avea şi radio, şi televizor.

* * * 

Bunica e o femeie cochetă. Întotdeauna machiată, niciodată cu exagerarea vulgară a bătrânelor care cred că douăzeci de ani pot fi retuşaţi cu rimel sau fond de ten. Coafată proaspăt, cu părul vopsit, haine impecabile, în culori potrivite. Are simţul detaliului, cureaua de la ceas se asortează cu poşeta, care se asortează cu sandalele, vara, ori cu pantofii, în restul anului. Nimic şleampăt, nimic lălâu, dar nici ostentativ ori revendicativ.

 Bunica ştie că va muri, iar simţul ei organizatoric nu putea rata ocazia de a-şi arăta încă o dată eficienţa. “Răzvane, îi zice nepotului, în dulap am pus tot. Ştii tu, cele patruzeci de batiste pe care le-am folosit la moartea bunului Relu, le-am pus la loc. Să n-ai nici o grijă, sunt toate acolo, numărate. Albe, cum se foloseau odată, să fie curat, să fie frumos. Banii sunt în cont, ai împuternicire, când vine soarta să-i scoţi şi să-mi faci rânduielile, să nu cheltuiţi voi niciun ban pentru mine. Dac-o să vreţi să-mi ţineţi parastase, alea să fie de la voi, că altfel vă vede Dumnezeu şi pe voi mai târziu. Dacă nu, sănătate bună! Pe mine să pui să mă îmbrace în taiorul grena, ăla ce-mi stă cel mai bine, cu cămaşă închisă la gât şi broşa aceea cu flori. Şi neapărat să-mi puie pantofii ăia negri cu tocuri mari, să nu uiţi.”

 Răzvan tace şi mănâncă. Bunica găteşte superb, e toată arta culinară a Dobrogei în bucătăria ei, dacă ai intrat nu mai uiţi niciodată. La el acasă, Răzvan e bucătar de cinci stele şi el, e îndrăgostit de condimente, pe unde a fost şi-a tot adus, şi ştie să le folosească. Anul ăsta a cultivat roşii în grădină, şi a înţeles că gustul vine din soare şi vânt, o aromă imprescriptibilă, pe care n-o poţi pune de nicăieri în farfurie. “Auzi, bunică, dar de ce vrei pantofii cu tocuri mari?” Bătrâna roşeşte: “Eh, să par şi eu mai înaltă.”

 * * * 

 În fiecare an, când se face vremea Paştilor, bunica spune negreşit: “Să ştiţi că anul ăsta mă duc şi eu!”. Are optzeci şi şapte de ani, nu mai poate rămâne singură în căsuţa de la ţară, o iau copiii la oraş şi-o îngrijesc, din când în când o mai trage aţa la locul ei, dar nu mai e chip să rămână singură. A crescut nouă copii, care i-au adus vreo treizeci de nepoţi, de pe urma cărora s-a procopsit cu încă vreo patruzeci de strănepoţi. A fost, la viaţa ei, femeie aprigă, moldoveanca din poveşti, gata să te educe cu blândeţe, dar oricând dispusă să-şi sublinieze preceptele cu un koan dat acătării. Şi, ca orice moldoveancă arhetipală, în tinereţe a fost gură bogată, nu te spălai cu toate apele Prutului dacă nimereai în calea ei.

Tata socru, fecior bolnăvicios cândva, i se trăgea din faptul că-i puseseră numele Gheorghe şi el era născut de Sfântul Ilie, iar lucrurile astea nu se iartă, povestea că era cu vitele satului într-o după-amiază, când a adormit la umbră. Cornutele, animale cu iniţiativă, n-au cerut de prea multe ori permisiunea de a intra în porumb. Iar deşteptarea i-a dat-o bietului copil taman proprietarul culturii, care n-a fost prea zgârcit la scatoalce şi picioare. Seara însă şi-a găsit nănaşul cu bunica, plecată cu găleata după apă. De zis, e uşor de înţeles ce i-a zis, ce nu-i clar este cum de a putut o mână de femeie să rupă o găleată de metal de spatele unui bărbat care numai de slăbănog nu-i mersese vestea. Dar altele erau rânduielile atunci, dacă te bătea o femeie trebuia să stai şi să înduri, nu era bărbăteşte să ripostezi. Mai ales dacă te făceai vinovat de agresiune asupra puiului ei.

Însă cel mai mult îl certa bunica pe bărbatu-său, pe Petrişor. Om domol şi aşezat, pe cât era ea de aprigă şi zăludă, din când în când se scăpa la băutură, de fiecare dată când se duceau la o nuntă ori o cumetrie. Nu-i vorbă, caii ştiau drumul spre casă, de regulă era vara-toamna, nu erau maşini, ca acuma, caii se bălăbăneau când pe dreapta, când pe stânga uliţii, nu era niciun pericol. Doar că, invariabil, omul se scotocea după cheie în faţa uşii, nemaiştiind unde a pus-o. Putea fi sub preş, putea fi pe grindă, putea fi în cui, putea fi sub ghiveci, putea fi în buzunar. Căutarea era, invariabil, însoţită de preaplinul vorbelor femeii: “Petrişor, trăzni-te-ar din senin, Petrişor!” Până la urmă, cheia era găsită, şi omul, femeia şi copiii puteau intra la odihnă.

A doua zi, dintr-un motiv care n-a ajuns la noi, printre oalele de mâncare, bunica încă mai avea de bombănit. Petrişor nu-i răspundea nimic, prea ocupat să-şi lipească nişte resturi de tutun într-o ţigară grosolană, pe care plănuia s-o fumeze afară, după masă. “Trăzni-te-ar din senin, Petrişor!” Omul e pe un scaun jos, din lemn, cu trei picioare. Femeia se mişcă iute prin cameră, scoate vasele din cămară, răstoarnă mămăliga, numai gura nu-i mai tace. Într-o clipă e la pământ, împrăştiată. E mai mult uluită decât speriată, până acum bărbatul n-a lovit-o niciodată. Copiii sar de pe laiţă: “Tătuţă, tătuţă, ce-ai făcut tătuţă?” În familia lor, mama bate, tata explică. Dintr-o dată, universul pare să se fi întors pe dos. Bărbatul duce ţigara la gură şi o linge tacticos dintr-o parte într-alta, apoi o pune la piept, amânându-şi plăcerea. “Eh, ce să fie, copii, o trăznit-o pe mă-ta din senin.”

În urmă cu douăzeci şi patru de ani, bunica şi-a îngropat bărbatul în cimitirul din deal. L-a plâns, l-a pomenit, iar pentru uşurarea şi lumina sufletului lui s-a rugat în toate zilele. De la o vreme, an de an, copiii au prins să-i facă petrecere în curte, niciodată toţi, niciodată mai puţin de o sută de oameni. Cu mâncare multă, cu băutură şi chiote ca la nuntă. La o petrecere din asta a povestit bunica întâmplarea de demult, cu omul ei cel calm pe care izbutise ea să-l scoată din fire, dar nu mult, preţ doar de-un trăznet.

* * * 

Când fata i-a murit, cei trei nepoţi au rămas, de pe o zi pe alta, pe drumuri. Cel mai mare, Mihai, avea paisprezece ani, cel mai mic, Ionuţ, opt. Între ei, Ovidiu, unsprezece ani. Tata s-a dus după o femeie, lăsându-i şi el singur. Ca să poată supravieţui, fraţii au închiriat apartamentul, şi s-au dus să trăiască la bunica. Bătrâna le-a fost şi mamă, şi tată, dar mai ales a ţinut deschisă pentru ei poarta spre limba română. Ascultându-i cuvintele de demult, văzând-o cum se joacă neîncetat cu cuvintele, încet şi poate fără să-şi dea seama, bunica le-a ţinut minţile treze. Eu i-am cunoscut pe cei mici, pe Ovidiu şi pe Ionuţ, şi pot spune că erau pe deplin oameni. Cât despre inteligenţa lor, Ovidiu, care mi-era coleg, ştiu sigur că nu avusese în facultate notă mai mică de zece.

“Unde-i Silvia?”, o întreba cineva. “La o cislă”, răspundea sec bătrâna. Trebuia să ştii ce-i aia cislă, ca să te poţi prăpădi de râs. Cisla e în Moldova adunarea oilor înainte de pornitul stânilor. Silvia era să se întâlnească cu nişte femei, deci Silvia era o oaie care plecase să se întâlnească cu alte oi. Cine ştia, zâmbea subţire, cine nu, zicea că baba vorbeşte-n dodii. Ori, dacă te trezeai lăudând prea nelalocul lui ceva, oricât de frumos, bătrâna îţi arunca în obraz: “Miră-te de curul tău!”. Adică, vezi bine, curul e gras, poţi să-l deochi cât vrei, iaca pagubă, abia se mai aranjează şi el, dar nu deochia aiurea, să nu faci vreun rău în nesăbuinţa ta. Ca s-o înţelegi pe bunica, trebuia să ştii cuvintele, iar apoi să ştii şi potrivirile de cuvinte, iar asta niciun dicţionar din lumea largă nu putea să ţi le ofere, numai ea. 

Dacă afară era frumos, în aprilie, când începe să încălzească soarele, de usucă noroaiele şi începe să se zvânte iarba, bunica ieşea din casă şi spunea: “Cui a murit luna trecută, astăzi sigur îi pare rău!” Celor care se privatizaseră le spunea "pramatizaţi", iar dacă voia cineva s-o corecteze, se îmbufna şi spunea ca "numai aşa poate ea zice". Pentru ea, dupa 1989 se pramatizase lumea, şi nu puteai s-o scoţi din ale ei. Ca să înţelegi de ce zâmbeşte ghiduş atunci când spune “provizoriu”, trebuia să-ţi aminteşti de zăvorul de la poarta din fundul curţii, pus de bărbatu-său acolo în urmă cu optsprezece ani, “provizoriu”. Pentru bunica, adjectivul acesta pe care-l folosea ironic, era cazania ei ţărănească la tot ce se cheamă viaţa, planurile şi împlinirile omeneşti. Toate sunt provizorii pe lumea asta, iar această judecată era în mintea ei definitivă.