Probabil că adagiul care apare cel mai des în Talmud este: “Scripturile folosesc limbajul oamenilor.” Apare şi-n Berachot, şi-n Sanhedrin, şi-n Maccoth, şi-n Baba Metzia, şi-n multe alte locuri. Îl folosesc toţi rabbinii iar Moise Maimonide îl pune la baza tuturor demersurilor sale exegetice din Ghidul rătăciţilor, repetându-l ori de câte ori are ocazia. Celor care-şi dedica viaţa textului sacru trebuie că li se repetă acest adevăr atât de des încât până la urmă sigur încep să reflecteze la el. Cum este limbajul oamenilor? Ştim cu toţii că este pâslos, ceţos, neclar, tulbure, bolovănos, mlăştinos, buruienos. Adică, aşa cum suntem noi, mai precis ilogici, incongruenţi, asimetrici, absurzi. Pe cale de consecinţă, dacă scriitura Scripturii foloseşte limbajul oamenilor, atunci nu poate fi decât toate acestea, de la pâsloasă la absurdă, trecând prin tulbure şi ilogică.
Moise Maimonide spune că lucrul acesta se datorează faptului că oamenii sărmani la minte trebuie şi ei să se mântuiască. De aceea, potrivit Torei, Dumnezeu “se mânie”, “îşi aduce aminte de oameni”, “făgăduieşte să-i pedepsească” ori “pluteşte deasupra apelor”. Sau, “vorbeşte”, “aude”, “vede”, “ia aminte”, “întoarce spatele”. Ori ceva face mâna lui Dumnezeu, ori îngerii au aripi, ori Dumnezeu stă pe tron, ori serafimii şi heruvimii se pleacă la picioarele lui Dumnezeu. Toate aceste exprimări, care abundă în textul sacru, sunt în modul cel mai riguros metafore, adică figuri retorice care trimit spre cele ce sugerate, dar nespuse. Obligatoriu, între lucrul care nu este exprimat dar există, şi cel care este exprimat dar nu există, este întotdeauna o răsturnare a proporţiilor, ori a axelor. Iar pentru a face drumul de la metaforă la lucrul în sine, atât cât din acesta se poate parcurge, este nevoie de o hermeneutică, la care se ajunge după ani de studiu, căutarea virtuţii şi rugăciune fără întrerupere.
Transpusă în limbajul pur al hermeneuticii, în concepte şi precepte, în principii şi excepţii, Sfânta Scriptură se clarifică asemenei unui aliaj din care focul a îndepărtat toate scoriile. Un tratat de metafizică bine tocmit este tot ce poate fi mai adecvat în raport cu Logosul, dar are un singur defect, doar unul: este cu desăvârşire obscur pentru cel al cărui minte nu a fost pregătită să-l înţeleagă. Să recapitulăm, pe de o parte avem textul sacru, ale căror afirmaţii confuze sunt uşor de sesizat pentru noi, pe de altă parte avem hermeneutica principiilor, a cărei claritate imbatabilă sfârşeşte prin a nu ne oferi prea multe asperităţi de care să ne agăţăm. Fără explicaţii lângă text este foarte greu. Cu ele se poate să fie la fel de greu.
Aşadar, Sfânta Scriptură foloseşte limbajul oamenilor comuni, care pentru ei e clar, doar că foarte inadecvat obiectului său. De aceea e nevoie de un alt limbaj, mai elevat, mult mai adecvat obiectului cunoaşterii oamenilor, dar din nefericire neclar pentru oamenii comuni. Biblia are nevoie de explicaţii exact acolo unde este ea mai simplă, pentru că simplitatea ţine doar de impresia receptorului. Dar atunci când este vădit complexă, mai are oare nevoie Biblia de explicare? Suntem ca-n bancul cu ciobanul care avea oi albe. Şi alea negre? Şi pe alea negre. Lucrurile simple trebuie întotdeauna explicate. Şi cele complexe? Şi cele complexe. Explicaţiile sunt întotdeauna mult mai greu de înţeles decât lucrurile simple. Atunci când explicaţia devine obscură, singura soluţie este să te întorci la lucrul de la care ai pornit. În felul acesta, s-ar putea ca până la urmă să înţelegem un pic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu