Parcare cu premeditare

Locuiesc în Paradis. Ca să mă găsiţi mai uşor pe google maps, vă dau un indiciu infailibil: am patru locuri de parcare pentru care nu plătesc nimic nimănui niciodată. Aş putea avea, desigur, şase sau opt locuri la acelaşi buget, dar mă încăpăţânez să folosesc o singură maşină. Chiar şi aşa, totuşi trebuie să fim economi. Nu c-am încurca pe cineva, orice vecin poate avea mai multe locuri, trebuie doar să-şi dorească şi pe loc se face. Aşa e pe la noi, prin Paradis. Ştiu că vi se pare că mă pierd în hiperbole, sau că vă mint pur şi simplu. Dar trebuie să înţelegeţi că ceea ce pentru voi, muritorii obişnuiţi a căror viaţă se consumă în ambuteiaje, este de domeniul imposibilului, aici se poate. Într-o zi mi-a venit băiatul cel mare panicat acasă: Tată, am accidentat o maşină!

Meticulos, m-am uitat să văd dacă-i curge sânge sau are pierderi de echilibru. Constat că toate dotările funcţionează impecabil, doar pentru pretenţioşi, merită sunat şi văzut. Bicicleta e bine?, zic, nicio fractură? N-are nimic. Răsuflu uşurat şi continui de dragul conversaţiei: maşina cum se simte? I-a căzut numărul. Vedeţi? La voi e invers. Aici, în Paradis, maşinile sunt mai fragile decât bicicletele, care le agresează continuu. Aşadar, în această gură de rai, ce zic? acest esofag de Rai, acest stomac multicameral decomandat full options de Rai, mă întorc eu duminică seara dintr-un concediu despre care nu are rost să vorbesc acum, şi parchez pe locul vecinului de la parter.


N-aş putea să vă spun de ce n-am parcat pe vreunul dintre multele mele locuri. Nici de ce vecinul meu nu are mai mult decât un singur loc pentru care, ca şi mine, nu plăteşte nici el nimănui nimic niciodată. Cred c-am făcut aşa, o aroganţă, o ironie, o zeflemea. O parcare ca o aluzie, o intertextualitate, de fapt o interparcare. Maşina s-a oprit în sinea ei, reiterând o parcare antică, neaşteptată. Am interpretat parcarea necanonic, în cheie postmodernă, păcat că n-am filmat s-o dau pe youtube, ar fi devenit virală. Recunosc, a fost o parcare plină de disonanţe, o improvizaţie, ca la jazz. Clasica parcare în vers alb, fără rimă, dar cu ritm interior. Am parcat pentru conoisseurs, vorba americanului. Iar a doua zi m-am trezit cu maşina vecinului în spatele Fordului meu, perpendiculară.

Încercaţi să vizualizaţi scena: în faţă, gard viu, în stânga, maşină, în dreapta maşină, în spate, perpendicular, maşina vecinului. La mijloc, poezie în stare pură: parcarea mea ca o floare de cireş. Mă mângâi cu gândul că ar fi putut să mă execute silit, şi să fiu cu bunurile în stradă, ar fi putut să-şi descarce arsenalul nuclear asupra portbagajului meu, ar fi putut călători în timp, pe vremea când eram pieton şi foloseam o pereche de pantofi până se rupeau, şi-ar fi putut râde de mine din toate unghiurile. Dar el, om rezonabil, un sufletist, inimă de bunic, a preferat să-mi blocheze maşina cu ce-a găsit la îndemână. Realitatea e că pur şi simplu nu te poţi supăra pe ingenuitatea asta.

Cobor şi analizez ochiometric situaţia. Între Fordul meu şi BMWul din stânga e distanţă preţ de două portiere. În dreapta cam tot aşa. Realitatea e că n-am putea suporta să ne gâdilim în portiere, aici, în Paradis, de aceea avem locuri pantagruelice, obezificate. Până la gardul viu mai e un bun metru şi jumate. Sunt blocat de un Mitsubishi Colt, o chestie infimă, cam un metru jumate între prima axă şi a doua. Mă rog, un metru şaizeci maxim. Distanţa până la bara din spate a Fordului e de încă un metru jumate. Nebunie în stare pură. Practic, stau ca şoferul lui Buridan şi mă întreb: oare să-i ies prin faţă sau prin spate? Pentru că blocajul e tandru, e loc să mă strecor. Trebuie vreo optsprezece manevre, e drept, dar nici eu nu sunt un acrobat la volan.

Realitatea e chiar mai jegoasă. În şase ani de şoferie cred c-am făcut 3 parcări laterale ca la carte. De fapt, nici acum nu realizez cum de-am făcut şcoala de şoferi. Când ne-am luat maşină, mi s-a părut normal ca soţia să-şi ia permisul iar eu să continui să stau pe locul din dreapta. Ei nu i s-a părut. Accidente n-am făcut multe, în sensul că ei au fost întotdeauna mai rapizi ca mine, în general în parcări. Chiar şi o salcie şi-a permis să cadă peste Ford într-o noapte, de-a venit şeful de scară să-mi dea vestea proastă în şoaptă, dimineaţa pe la şapte. Am analizat situaţia şi-am ajuns la concluzia că sunt un norocos: dacă era stejar, aveam daună totală, pentru că densitatea fibrei e dublă, şi greutatea pe măsură.

 Scot maşina şi-o trag cinci metri mai încolo. N-am atins nimic, halal blocaj. Să merg să-i bat în geam, să-i fac şi lui o bucurie, să mă dăscălească doct? Şi ce să-i zic rânjind? Auzi, vecine, când o ai mică, n-are rost să te dai mare. Sau, mai profund: vecine, ca să mă blochezi, de ce n-ai încercat să foloseşti ceva adecvat, de exemplu, o maşină? Ori, stil cinema cult: vecine, zi-mi în ce film cu mafia ai văzut manevra aia cu blocatul maşinii, să ne uităm împreună, să aprofundăm metoda, că nu ţi-a ieşit din prima. Administrativ: bine că nu i-ai chemat pe hingheri să mi-o ridice, dă s’te pup! Dar nu, nu se fac din astea în Paradis, noi suntem nişte delicaţi. Îmi văd de drum. Peste două zile ne întâlnim la Femeile Isterice, magazinul unde te reped vânzătoarele de nu te vezi de fiecare dată când ceri budincă de ciocolată în loc de budincă cu ciocolată. Ne salutăm, se vede în ochii lui că i-am lipsit. Cred şi eu, am fost în concediu, nu v-am zis?