Rugăciunea lui Ulise

Ulise a petrecut, zice Homer, un timp nesfârşit în peştera-alcov a zânei Calipso. Atât de mult încât “se săturase de zeiţă”, mă rog, se pare că nu atât de mult încât să nu se mai zbenguiască o noapte înainte de a porni la drum. Sau poate că Ulise era şi extraordinar de politicos, nu doar foarte priceput şi creativ, cum ne repetă neîncetat epopeea. Pleacă spre casă, mânat de dorul de nevastă, de pe o insulă a cărei ofertă nu este atinsă de standardele niciunui all inclusive al zilelor noastre din Turcia sau Egipt (mâncare, băutură, plajă, zeiţă).

 Poate navigaţia să fi fost pe alocuri după ureche, mai bine zis după stele, poate pluta era cam precară, poate furtuna a cam exagerat în anumite momente, cert e că Ulise se vede aruncat spre o plajă mai ostilă ca piaţa muncii în capitalism. Combinaţia de faleză inaccesibilă, stânci perverse şi apă de mare îl aruncă într-o depresie profundă pe eroul nostru care, în loc să gândească pozitiv aşa cum orice life coach l-ar fi putut învăţa cu uşurinţă, o ia pe panta misticismului şi se roagă. Nu ştiu voi ce credeţi, dar mie mi se pare că felul în care omul se roagă atunci când e în afara ritualurilor e capabil să ne transmită nişte lucruri care merită analizate.

 Fireşte, în paragrafele care urmează o să ne uităm puţin la zaţul de la cafea, pentru că modul în care e construită rugăciunea e mai puţin decât rugăciunea însăşi. O facem totuşi, cu riscul ca efortul de a înţelege rugăciunea lui Ulise să le apară multora la fel de abritrar precum cititul pe fundul delicatelor ceşcuţe: “Ascultă, Doamne,/ Oricare-ai fi. La tine vin, fierbinte/ Şi mult te rog, dorind să fug de mare,/ De ciuda lui Neptun./ De cinste-i vrednic/ Şi chiar din partea zeilor tot omul/ Ce rătăcind s-ar milogi la dânşii,/ Cum eu acuma, dup-atâtea cazne,/ La tine vin şi-ţi cad smerit la unda/ Şi la genunchii tăi. Aibi milă, Doamne,/ Sunt rugător, cer adăpost la tine.”

 Nu ştiu mai multă poezie condensată ca-n rugăciunea celui care nu ştie să se roage. “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”, îi spune lui Iisus tatăl copilului posedat de duhul mut. Dumnezeule, ajută-mă să fiu mai aproape de Tine! Altădată, toată logica ocupaţiei romane se năruie, toate certitudinile lumii pleznesc în clipa în care invadatorul se pleacă înaintea celui ocupat şi-i spune: "Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu; ci zi numai un cuvânt!" Logosul e chemat, dar nu ca om, ci ca Logos. Câteva secole mai târziu, Muhammad, negustorul arab, i se va ruga lui Dumnezeu: “Doamne, fă ca dragostea mea pentru Tine să-mi fie mai scumpă decât îmi sunt eu însumi, decât îmi este familia mea şi decât este apa rece!” Nu cunosc să fie mai multă rugăciune ca pe buzele celui care vorbeşte cu inima.

Este greu să ştim cum va fi arătat, în vremurile ei de excelenţă, religia lui Ulise, pe care o cunoaştem doar cum era la apusul ei. Ştim doar că, printr-un proces de macerare care nu iartă nici cele mai sublime lucruri, atributele Dumnezeului Unic se rostogoliseră în genuni sub forma unor pene fără păsări: Zeus, Afrodita, Atena, Ares, Poseidon, Hades... În lumea lui, religia se spărsese în cioburi, şi dacă fiecare bucată îl restituia integral pe Dumnezeu, e drept că pentru oameni imaginea de ansamblu fusese uitată. Ulise e epuizat din cauza furtunii, se agaţă de o stâncă, scoicile îi sfâşie pielea braţelor, valurile sărate îl înnebunesc de durere, moartea îl îmbie din ape: “Ascultă, Doamne, oricare ai fi!”

În mod obiectiv, nu există ceea ce numim îndeobşte “religie politeistă”. Mai bine zis, politeismul e un mod de raportare la Dumnezeu Unicul, la fel cum şi profanul e un mod de raportare la sacru. În toate tradiţiile spirituale, monoteismul este implicit, politeismul intervenind doar ca uitare a sensurilor primordiale, ca obnubilare, după cum şi proclamarea unui spaţiu ca profan presupune o minte care-L alungă pe Dumnezeu. Însă în momentul acela al epuizării supreme, când toate speranţele îl părăsesc, Ulise îi adună pe toţi zeii, strânge toate cioburile într-un singur vas: “Ascultă, Doamne, oricare ai fi!” Când toţi zeii devin indiferenţi, bărbatul descoperă Zeul, împreună cu neştiinţa lui despre El.

Năzdrăvanul antichităţii, maestrul iluziei din Iliada, pârlacul epopeic, potlogarul lipsit de scrupule, e gol şi cu trupul sfâşiat, dar pentru o clipă, şmecherul are acces la metafizică: Doamne, ştiu că Tu eşti, neştiind nimic despre Tine! E clipa lui de înălţare peste vremuri, în plină furtună. E momentul lui de maximă lumină, într-o noapte neagră. E o eternitate care durează mai puţin decât preţul unei rugăciuni, pentru că trişorul redevine el însuşi înainte de a fi sfârşit invocaţia: Ulise minte atunci când afirmă că era un rugător. Statutul acesta special, pe care şi-l revendică pentru a căpăta bunăvoinţa lui Dumnezeu, îl aveau cei care rătăceau nedefinit prin lume, izgoniţi fiind din cetatea lor din cauza unei crime, iar el nu era dintre ei.

Rugătorii purtau un semn distinctiv, pentru a fi recunoscuţi de departe, o ramură de măslin. Erau nişte paria ai lumii antice, ca şi leproşii, care însă se făceau cunoscuţi de departe prin sunete, pentru a fi evitaţi. Rugătorii erau şi ei intangibili, trebuind să-şi ducă pedeapsa pe pământ asemenea unei boli nevindecabile, orice agresiune împotriva lor fiind prohibită. Dibaciul Ulise nu ratează, în finalul rugăciunii, să facă ceea ce ştia el mai bine: să mintă. Faptul de a fi pe drum nu-l transformă într-un damnat, nicio comunitate nu l-a izgonit din sânul ei, ba chiar e aşteptat acasă cu sufletul la gură. Simplu spus, Ulise e doar un bărbat care lipseşte mai mulţi ani de-acasă. Şi totuşi, ce început: “Ascultă, Doamne, oricare ai fi!”