Atunci când numai eleganţa face diferenţa (pornind de la un proverb din Talmud)

În Talmudul din Ierusalim, Ioma 38, Rabbi Ben Azai spune: “Vei fi chemat după numele tău, vei fi pus în locul care ţi-este destinat, şi nu ţi se va da decât ceea ce-ţi aparţine. Nimeni nu se poate atinge de ceea ce este destinat altuia, şi niciun regat nu are contact cu altul, nici măcar cât grosimea unui fir de păr.” Să punem mâna pe râşniţa de cafea şi să măcinăm uşurel boabele bine prăjite. Pe un foc mic, cel mai mic, să punem ibricul din alamă cu apă. Durează câteva minute, o eternitate pentru cel care-şi produce cafeaua la espressor, dar ce diferenţă între a face şi a produce cafeaua. Să recitim uşurel fragmentul: suntem chemaţi după numele nostru, nu după altul, ajungem în locul nostru, nu în al altuia, primim ceea ce ne este destinat doar nouă, nimănui altcuiva.

 Luciul apei stă netulburat pe focul mic, dar aici e secretul, să nu creşti focul, tot nisipul cafelei turceşti este focul mic, cine creşte focul spulberă nisipul, exact ca-n viaţă, exact ca-n textul sacru. Suntem în leagăn, suntem deja morţi, am făcut tot ce trebuia să facem, am trăit tot ce trebuia să trăim, am suferit cupa amarului, am iubit picătura de miere ce ne era destinată. Cum sunt toate acestea cu putinţă? Este suficient să ne gândim pe noi înşine în absenţa condiţiei temporale, devenim clipa de acum, ne proiectăm în eternitate, peste ochiul nostru se aşterne Ochiul lui Dumnezeu, cel atoatevăzător, cel care nu este legat de Timp. Suntem chemaţi după numele nostru, adică legaţi implacabil de esenţa noastră, suntem în locul nostru, primim ce ne aparţine, nimeni nu se poate atinge de ceea ce e al nostru.

Apa se încreţeşte, acum e momentul să turnăm cafeaua măcinată a doua oară peste focul mic. Nu ne putem reinventa, nu putem ajunge unde nu trebuie să ajungem, nu putem lua nimic de la nimeni, nu putem pierde nimic din ce ne aparţine cu adevărat, dacă ceva am pierdut sigur nu era al nostru. Aceasta este cea mai deplină definiţie a destinului, totul a fost hotărât dinainte, şi formula, şi drumul, şi capătul drumului, şi măsura. Totul, totul, totul, mai puţin un singur lucru, unul minuscul, dar capabil să schimbe totul: ce vom face noi cu cele ce ni s-au hotărât. Putem fi nişte săraci dezgustători sau nişte bogaţi grandioşi. Putem fi nişte proşti care ajungem la înţelepciune sau nişte inteligenţi pierduţi în irelevant. Putem iubi mult ca nişte curve frumoase sau transforma fidelitatea noastră într-un infern plin de miasme. Practic, nimic din ceea ce ni se dă nu ne constrânge mai mult decât constrângerea însăşi.

Spuma cafelei crapă în ibric. Stingem focul molcom, cu grijă să nu tulburăm nisipul. Cafeaua alunecă în ceşti, spuma se rostogoleşte şi acoperă ochiul negru. Ningem o linguriţă de zahăr brun. Eleganţa mântuitoare. Dumnezeu este eleganţă, şi iubeşte lucrurile elegante. Încă o linguriţă de zahăr brun. Există destin, şi nu putem sări peste umbra noastră. Fiecare respiraţie ne este calculată dinainte, fiecare suspin. Nimeni nu poate adăuga o zi la numărul zilelor sale. Linguriţa se opreşte meditativă asupra zaharniţei. Noi suntem regatele, fiecare din noi e un regat. Nu ne putem atinge nici cât un fir de păr, dar putem bea o cafea împreună. Lupta e doar între Dumnezeu şi noi, fiecare din noi. Există liber arbitru, putem alege orice, nu ne vom schimba destinul. Cel mai straniu lucru care ni se întamplă tuturor este coexistenţa liberului arbitru cu destinul. De aceea cel mai bun lucru pe care trebuie să-l facem este eleganţa, toate textele sacre ne avertizează că nimeni nu va intra râgâind în Paradis. Ritualurile sunt forme ale eleganţei, respectarea regulilor aşişderea. Atunci când ne convin, dar mai ales atunci când nu ne convin. Sfinţenia este cea mai sublimă formă a eleganţei. Un sfert de linguriţă de zahăr brun, ultimul, măsura completă. Refuz să cred că nu există cafea turcească în Paradis.