Frânturile zilei (CXXXVIII)

În cursul unor exerciţii de empatie la care m-am dedat astăzi, am înţeles că, dacă aş fi medic, aş fi automat un pro-vaccinist de mare forţă şi tupeu. E atât de simplu de înţeles încât mă mir că nu mi-a trecut prin cap până acuma. Să vă explic: în orice meserie există nişte trucuri simple care aduc bani aproape fără efort. Mai ales fără solicitare intelectuală. De exemplu, în meseria de traducător de înscrisuri juridice am constant de-a face cu certificate de naştere. Totul e şablonat, nu-i nimic de gândit sau de căutat în dicţionar, trebuie doar să fii atent să nu-ţi alunece aiurea degetele peste tastatură şi să greşeşti vreo literă. În 10 minute (cu tot cu verificat, printat, ştampilat şi semnat) faci 25-30 de lei. Dacă-ţi vin la pleaşcă 3 certificate într-o zi, faci 90 de lei, deci te-ai scos din foame pe moment.

Să nu mă înţelegeţi greşit, nu este deloc simplu să devii traducător. Durează peste 15 ani formarea pentru primele 2 limbi, răstimp în care trebuie să trudeşti 4-8 ceasuri zilnic. Zeci de manuale, culegeri de exerciţii şi dicţionare pisate mărunt-mărunt. Citit literatură, presă, ascultat muzică şi vizionat filme în neştire. Burse şi călătorii lingvistice. Penibile şi năucitoare antrenamente de interpretariat, printre care simultanul te face praf în 30 de minute, e pur şi simplu anti-anatomic. Dar tot acest efort titanic nu împiedică existenţa unui lucru evident: în jumătate de oră, fără efort, orice traducător poate obţine 20 de euro cu care să supravieţuiească el şi familia lui timp de o zi. La rigoare, dacă-ţi vin constant 3 certificate pe zi, timp de o lună, poţi traversa luna “muncind” 30 de minute zilnic. Adam avea un program mai solicitant in Paradis. În contrapartidă, şi strict de dragul comparaţiei, ca să traduci o sentinţă juridica de 10 pagini ai nevoie cam de 10 ore şi fără studii serioase de drept îţi prinzi urechile cu certitudine. Ori, ca să traduci un text pe teme de agricultură (sau sport, ori artă culinară) trebuie să ştii bine agricultură (ori sport, sau artă culinară).

Despre asta sunt şi vaccinurile: lucru manual care aduce bani mărunţi, dar când începi să aduni nu-i deloc de neglijat. Nu trebuie să pui diagnostice, să formulezi tratamente şi să aştepţi rezultate. Chiar n-are importanţă ce se întâmplă după ce scoţi acul. Nu trebuie reflecţie, pasiune sau conştiinţă. Nici măcar nu trebuie să fii doctor (cum nu trebuie cu adevărat să fii traducător ca să traduci un certificat de naştere), în câteva zile am putea dresa pe oricine de pe stradă ca să administreze vaccinuri. Nu e nimica medical în această tehnică, e ca şi cum ai da de mâncare la peştii de acvariu. Bani puţini, dar care se adună, câştigaţi foarte uşor. Bani faini.

În orice meserie pentru care te-ai pregătit ani de zile, cu sacrificii şi pasiune, există ceva degradant de simplu dar care te poate ţine în viaţă când n-ai altceva mai bun de făcut. Nu faci facultatea de arhitectură ca să întocmeşti dosare pentru autorizarea unui garaj proiectat de neica nimeni, dar înţelegi repede că până la proiectarea unui cazinou mizilicurile astea iti platesc facturile de la o lună la alta. Acesta este rolul vaccinurilor, o fornăitoare aflare în treabă. Activitatea, oricat de debilă intelectual, îţi dă automat senzaţia că eşti folositor, că n-ai muncit degeaba atâta. Plus că mai şi socializezi cu lumea, vin să te vadă, halatul alb îţi dă un aer sacerdotal, aşa, tu ştii cum devine treaba, ei fac ce zici tu, vaccinarea e şi un exerciţiu de autoritate, un ritual care te consacră printre novici şi-ţi dă o aură la care nu vrei să renunţi.

De aceea, medicii care se pronunţă pentru prudenţă în legătură cu vaccinurile sau deschis împotriva lor sunt, pentru mine, negreşit, nişte eroi.

Frânturile zilei (CXXXVII)

Fericirea: Michel, la 38 de ani, renunţă la funcţiile sale parlamentare şi judiciare. Inutilitatea lor i-a devenit insuportabilă, o sclavie de care se leapădă cu un sentiment de uşurare. Prietenul lui, La Boétie, căruia îi datorează atât de mult, nu mai trăieşte ca să-l poată îndemna la răbdare. Tatăl lui a murit de doi ani, lăsându-i domeniul şi titlul de Montaigne. Căsătoria i-a rotunjit averea. Michel se dedă “libertăţii, liniştii şi distracţiei”: a izbutit să acumuleze o bibliotecă de 1000 de volume, o adevărată performanţă pentru sfârşitul secolului XVI. Tatăl lui neştiutor de carte a avut grijă să înveţe latină înainte de franceză şi perigurdină, este neîntrecut în greacă şi ebraică.

Viaţa i-a insuflat gustul independenţei: “Trebuie să avem o cămăruţă numai pentru noi, un spaţiu al independenţei, în care să ne cultivăm adevărata libertate şi principala retragere şi singurătate.” (volumul I, capitolul XXXIX). Pentru el, “cămăruţa” este un turn în care se află capela, biblioteca şi dormitorul personal, departe de familie şi lume. Pe pereţi sunt pictate citate din Evanghelie şi filosofii antici: Epictet, Seneca şi Marc-Aureliu. Senior care se sustrage oricărei obligaţii, citeşte, meditează mergând şi mângâie pisica în timp ce contemplă din turn peisajul rural perigurdin. În această atmosferă de fericire, cărturărie şi rugăciune se naşte colecţia Eseurilor, cântecul de lebădă al Evului Mediu târziu.

Frânturile zilei (CXXXVI)

Auzi, piticule, du-te la Les Femmes şi cumpără un litru de ulei şi jumătate de kilogram de zahăr brun. Piticul ia banii şi rucsacul şi se duce. Les Femmes e un magazin alimentar din vecini. Mai precis, Les Femmes hystériques, o experienţă unică. Se duce într-o dimineaţă o vecină ruptă de foame după injecţia de insulină. Vânzătoarea stă cu spatele şi o ignoră. Până la urmă vecina cere 100 de grame de salam şi o pâine. Replica vine tot cu spatele: Da’ ce pulă ai muncit până acuma de ţi-e foame?

Se duce nevasta şi vrea biscuiţi cu cremă de ciocolată. N-avem. Ba da, acolo sus. Ăia sunt cu gust de ciocolată. Subtil, nu? Sau vii de la cumpărături şi-ţi aduci aminte că ai uitat ceva. Intri cu plasele pline. Până ajungi tu acolo, eşti scanat. Nimicul pe care l-ai uitat îţi este trântit pe tejghea. Mulţumeşti, dar nimeni nu-ţi răspunde. Sau altădată vrei să cumperi bere fără alcool. Vânzătoarea te ia în balon: “Haideţi, domnu’, ce bere e aia, fără să te pişte puţin de cap?” Realizezi şi tu cât de prost poţi să fii.

Să nu vă imaginaţi că Les Femmes e pe marginea falimentului, nici pomeneală. Noi le iubim foarte mult, eu personal mă întorc aproape întotdeauna cu o bună-dispoziţie fantastică de acolo. Chiar dacă patroana ne ceartă pe toţi că suntem nişte tâmpiţi să cumpărăm ouă de la Kaufland în condiţiile în care ea are constant nişte ouă grozave. Sau te ia la împins vagoane când te vede că te întrebi dacă are ceva: “Păi nu te uiţi în jur, există ceva ce să nu fie aici la mine?” Şi are dreptate, Les Femmes arată precum peştera lui Ali-Baba.

Frânturile zilei (CXXXV)

Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi asasinaţi pentru ideile lor. Înaintea primului război mondial, Franţa a avut un om politic care s-a pronunţat constant şi deschis împotriva războiului cu Germania: socialistul Jean Jaurès. Toate intervenţiile lui publice, oratorice sau scrise în L’Humanité, au avertizat în privinţa faptului că un nou război între cele două ţări ar sfârşi prin a atrage întreaga Europă şi toate continentele. S-a opus oricăror pregătiri de război, afirmând că Franţa trebuie să renunţe la Alsacia şi Lorena, două provincii în care francezii şi germanii convieţuiau în proporţii egale şi pe care Germania le smulsese Franţei în războiul din 1870.

Primea zilnic scrisori în care era ameninţat cu moartea. Inclusiv cei care erau de acord cu opiniile sale pacifiste îi spuneau că poate fi asasinat oricând. Jean Jaurès se împăcase cu ideea, lucru care nu-l făcea decât să-şi dubleze eforturile. Spunea prietenilor că-şi doreşte un singur lucru, să nu fie chinuit, să moară repede când clipa va sosi. În seara de 31 iulie 1914, în timp ce servea cina împreună cu colaboratorii într-un bistrou frecventat de ziarişti, Raoul Villain, un tânăr agronom fără angajament politic, l-a asasinat cu două gloanţe de revolver. Primul i-a traversat creierul prin occipital, cauzând moartea fulgerătoare.

Jean Jaurès a fost unul dintre cei mai remarcabili oameni politici francezi, un pur produs al spiritului francez, un patriot care n-a scăpat niciodată din vedere interesul superior al păcii mondiale. Avea o cultură extraordinară, citise clasicii şi modernii deopotrivă, iar mai presus de toate izbutise să-i topească într-o personalitate deplină. Ca om politic, integritatea nu i-a fost pusă niciodată la îndoială, şi asta într-o ţară care avea gustul scandalului, cu o presă care nu ezita să arunce blamul pentru orice bănuială de corupţie.

Procesul lui Raoul Villain a durat cinci zile. Apărarea s-a concentrat pe două teze: 1) era vorba despre o crimă pasională comisă din dragoste de ţară, iar juraţii francezi în mod tradiţional iertau crimele comise în momente de tulburare; 2) dacă acuzatul ar fi condamnat, atunci toată politica lui Jean Jaurès ar fi astfel validată. După o scurtă deliberare, spre stupefacţia generală, asasinul a fost achitat şi eliberat. O manifestaţie masivă de 300.000 de oameni a protestat solemn împotriva verdictului Curţii. A lipsit foarte puţin până la declanşarea unui război civil.

Frânturile zilei (CXXXIV)

Într-o societate tradiţională, fiul duce mai departe moştenirea tatălui, fiica pe a mamei. Dacă tata e vânător, mergi şi tu la mistreţi. Mama nu are propriu-zis o meserie, pentru că are toate meseriile: găteşte, face haine pornind de la lâna, cânepa şi inul brut, educa piticii, are grijă de bătrâni. Nu te poţi sustrage tradiţiei, băiatul nu poate alege altă ocupaţie (excepţie vocaţiile înalte, să nu uităm că nu te faci călugăr sau prelat pentru că tata a fost episcop), iar mama nu caută o meserie care să presupună trădarea familiei. Nedrept? Doar în aparenţă.

De fapt, mecanismul acesta distrus în modernitate a fost cea mai bună soluţie de ocrotire a aptitudinilor. Funcţionează de minune la animalele domestice, şi-a făcut treaba şi la om. Toată lumea ştie că e mai uşor de dresat un câine ai căror părinţi au fost dresaţi, că-şi face mai bine treaba la stână căţelandrul unei perechi de ciobaneşti. Observaţia asta se verifică la toate rasele. Ce naşte din pisică şoareci mănâncă. Fiul plugarului e potenţial plugar, fiul regelui e rege. Modernitatea a răsturnat rânduiala, punând în locul ei ambiţia, pasiunea şi dorinţa.

Urmarea, la 200 de ani de la revoluţia franceză din 1789, o vedem cu toţii. Oamenii se simt buni de orice, tocmai pentru că nu sunt capabili de nimic anume. În ultimii ani ideea de excelenţă a început să se năruiască, aşa încât toată lumea se simte în stare să mediocrizeze în orice domeniu. Meseriile cele mai înalte, care cer pregătire de o viaţă, cum este aceea de şef de stat, sunt date pe mâna unor ageamii al căror singur merit este acela de a fi indus în eroare mulţimile, în urma unor campanii publicitare oneroase. Libertatea de a face orice a devenit o povară, pentru că cei mai mulţi dintre oameni aleg în funcţie de necesităţile temporare ale pieţei, care mâine vor fi altele, şi uite aşa schimbă într-o viaţă 4-5 meserii, iar asta nu e libertate, ci doar paşaportul nostru, al tuturor, spre MEDIOCRITATE.

Frânturile zilei (CXXXIII)

Dom’le, ca să ai pretenţia să tunzi un bărbat în cap, de la grădiniţă şi până hăt, după pensie, înseamna că vrei să-l iei în stăpânire. Oamenii liberi au părul lung, indiferent de sex, deci şi bărbaţii. Pe femei le tunzi ca pedeapsă pentru păcate imposibil de exprimat, iar pe bărbaţi dacă vrei să-i văduveşti de intuiţie, adică să faci din ei nişte roboţi raţionali. Simbolurile din vechime acţionează, în ciuda sau indiferent de prostia noastră. De asta tunzi un soldat, un puşcăriaş. Sau un elev. Şi de asta nu tunzi sub nicio formă un poet, un călugăr. Sau un elev.

Fără excepţie, în civilizaţiile decăzute spiritual bărbaţii se tund. Dacă-şi dau şi barba jos (de regulă merg mână în mână), e semn de josnicie şi neruşinare. Când Creangă sfidează vulgul răzându-şi barba (mare măscărici, mare pişicher, dar la el era altă poveste, îl atinsese aripa harului şi se prostea ca să fie acceptabil pentru nebunia contingentă), babele înţelepte duc mâna la gură şi exclamă: Cum, un preot să-şi arate gura ca orice bărbat? Ştiau ele ce ştiau, barba e semnul pudorii masculine, trebuie să meargă mână-n mână cu ochii care nu se ridică asupra femeilor.

În vremurile de renaştere spirituală, adică de sfinţenie pornind de la o revărsare a Duhului, bărbaţii “se sălbăticesc”, adică îşi recapătă frumuseţea de fiare îngereşti, le cresc bărbi şi plete, dar concomitent îşi disciplinează gândurile, manierele şi dorinţele, ilustrând matricea omului primordial, la care nimic nu lipseşte, nimic nu prisoseşte.

Frânturile zilei (CXXXII)

Dacă am putea face diferenţa dintre frumos şi urât cu certitudinea pe care acestea o conţin, pentru că frumosul este ceea ce este şi e conştient de asta, după cum şi urâtul se perpetuează dincolo de orice iluzii în ceea ce-l priveşte, am fi salvaţi. Nu glumesc, nu acum. Suntem făcuţi să trăim în frumos, din păcate ne putem obişnui cu orice, inclusiv cu urâtul. Suntem slabi, sugestionabili, după o vreme putem numi urâtul frumos, şi frumosul urât. De aceea se spune, pe nedrept, că frumosul are nevoie de educaţie. Dacă simţurile noastre n-ar fi atât de uşor coruptibile, n-ar avea nevoie, am putea sesiza diferenţele intuitiv.

De asta se poartă de vreo 300 de ani un război făţiş împotriva intuiţiei. Înveşmântat întâi de toate cu stindardul raţiunii, facultate a intelectului şi ea, dar inferioară, analitica şi putând îmbrăca forme drăceşti, iar mai nou câteva etaje mai jos, costumat în ţoalele ţipătoare ale emoţiilor, ori de-a dreptul la subsolul senzaţiilor, toate proiectilele care puteau fi zdrobite de meterezele intuiţiei au fost demult lansate. Atunci când urâtul nu convinge, vampirizează timpul, răpind posibilitatea comparaţiei, şi, după o vreme, izbândeşte. Iar rezultatele, vai!, se văd.

Adorăm femei publice care sunt monumente ale urâţeniei, atât la chip cât şi la trup. Feţe lipsite de candoare şi pudoare, podoabe capilare tăiate cum aveau cândva doar penitentele vinovate pentru păcate îngrozitoare, trupuri ce caricaturizează bănuiala fecundităţii. Trăim în locuinţe îngrozitoare, mergem pe drumuri care reprezintă ofense aduse echilibrului dintre noi şi natură. În numele vitezei, ridicată la rang de estetică, ne deplasăm în sicrie pe roţi care au îndepărtat din viaţa noastră unul dintre cele mai frumoase daruri ale lui Dumnezeu: calul. Suntem experţi în forme ale deşertului (asfaltul, betonul, limba de lemn etc), suflarea civilizaţiei noastre usucă şi arde tot ce-i stă în cale. Într-un sublim dar inutil efort al disperării, de ceva vreme ne împăunăm cu titlul de “oameni frumoşi”, iar asta ar trebui să ne pună pe gânduri.

Suntem vânaţi de cancere neştiuite, ne umflăm ca înecaţii sau ne uscăm de lingori galbene ca ducă-s-ar pe pustii. În ritmul bolilor noastre nu proliferează decât diagnosticele şi drogurile pe care ni le servesc medicii, cu atât mai relaxaţi cu cât sunt mai depăşiţi de situaţie. Tablourile lui Hieronymus Bosch, dacă ne-ar sta la îndemână să putem intra cu totul în ele, ar fi adevărate evadări. De fapt, viermele care ne roade pe dinăuntru este urâtul, parazitul tenace care-şi face treaba indiferent dacă noi pricepem sau nu. Iar de urât, se moare cel mai uşor, dar şi cel mai puţin estetic.