Dacă am putea face diferenţa dintre frumos şi urât cu certitudinea pe care acestea o conţin, pentru că frumosul este ceea ce este şi e conştient de asta, după cum şi urâtul se perpetuează dincolo de orice iluzii în ceea ce-l priveşte, am fi salvaţi. Nu glumesc, nu acum. Suntem făcuţi să trăim în frumos, din păcate ne putem obişnui cu orice, inclusiv cu urâtul. Suntem slabi, sugestionabili, după o vreme putem numi urâtul frumos, şi frumosul urât. De aceea se spune, pe nedrept, că frumosul are nevoie de educaţie. Dacă simţurile noastre n-ar fi atât de uşor coruptibile, n-ar avea nevoie, am putea sesiza diferenţele intuitiv.
De asta se poartă de vreo 300 de ani un război făţiş împotriva intuiţiei. Înveşmântat întâi de toate cu stindardul raţiunii, facultate a intelectului şi ea, dar inferioară, analitica şi putând îmbrăca forme drăceşti, iar mai nou câteva etaje mai jos, costumat în ţoalele ţipătoare ale emoţiilor, ori de-a dreptul la subsolul senzaţiilor, toate proiectilele care puteau fi zdrobite de meterezele intuiţiei au fost demult lansate. Atunci când urâtul nu convinge, vampirizează timpul, răpind posibilitatea comparaţiei, şi, după o vreme, izbândeşte. Iar rezultatele, vai!, se văd.
Adorăm femei publice care sunt monumente ale urâţeniei, atât la chip cât şi la trup. Feţe lipsite de candoare şi pudoare, podoabe capilare tăiate cum aveau cândva doar penitentele vinovate pentru păcate îngrozitoare, trupuri ce caricaturizează bănuiala fecundităţii. Trăim în locuinţe îngrozitoare, mergem pe drumuri care reprezintă ofense aduse echilibrului dintre noi şi natură. În numele vitezei, ridicată la rang de estetică, ne deplasăm în sicrie pe roţi care au îndepărtat din viaţa noastră unul dintre cele mai frumoase daruri ale lui Dumnezeu: calul. Suntem experţi în forme ale deşertului (asfaltul, betonul, limba de lemn etc), suflarea civilizaţiei noastre usucă şi arde tot ce-i stă în cale. Într-un sublim dar inutil efort al disperării, de ceva vreme ne împăunăm cu titlul de “oameni frumoşi”, iar asta ar trebui să ne pună pe gânduri.
Suntem vânaţi de cancere neştiuite, ne umflăm ca înecaţii sau ne uscăm de lingori galbene ca ducă-s-ar pe pustii. În ritmul bolilor noastre nu proliferează decât diagnosticele şi drogurile pe care ni le servesc medicii, cu atât mai relaxaţi cu cât sunt mai depăşiţi de situaţie. Tablourile lui Hieronymus Bosch, dacă ne-ar sta la îndemână să putem intra cu totul în ele, ar fi adevărate evadări. De fapt, viermele care ne roade pe dinăuntru este urâtul, parazitul tenace care-şi face treaba indiferent dacă noi pricepem sau nu. Iar de urât, se moare cel mai uşor, dar şi cel mai puţin estetic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu