Rostul ghicitorilor de altădată era să-l pregătească intelectual pe om pentru întâlnirea cu diavolul. Matricea acestei întâlniri ne-au lăsat-o vechii greci: un monstru stă pe drum şi-ţi spune o enigmă. Dacă o dezlegi - treci mai departe, dacă nu – ţi se întâmplă grozăvii. Pe demon nu-l birui decât dacă-ţi funcţionează intuiţia intelectuală (dacă “ghiceşti”), nu te ajută nici exerciţiul analitic al deducţiei şi cu atâta mai puţin repetarea papagalicească a unor fraze construite de alţii. Discernământul e fratele intelectual al cernutului ţărănesc, doar că e pe dos: boabele mari trec, boabele mici rămân.
duminică, 25 noiembrie 2018
miercuri, 21 noiembrie 2018
Frânturile zilei (CLXXXIV)
Într-un basm indonezian, Daud (forma arabizată a lui David), miluieşte un cerşetor cu un kepeng (bănuţ), iar acesta îi dă o săgeată spunându-i că-i va prinde bine cândva. Câteva zile mai târziu, aflat cu un arc în mână în confruntarea cu un rakşas (duh rău), aude din gura dihaniei că numai o singură săgeată îl poate ucide, dar că nu se teme de ea, pentru că e în mâna unui cerşetor aflat în pe o insulă la mare depărtare de ei. Rakşasul îşi cunoaşte destinul şi se crede protejat de spaţiul geografic.
Ne aflăm în faţa unei conexiuni tainice, incomparabil mai subtilă decât puntea logică de la cauză la efect. Ce legătură poate fi între miluirea unui cerşetor cu a suta parte din banii primiţi de la tatăl care-l alungă pe erou în lume şi unica săgeată cu care poate fi salvată viaţa fiicei rajahului? Cum se pot condiţiona reciproc două evenimente din clase atât de diferite? Care este punctul de coincidenţă, sudura imposibil de sesizat între ele şi ce s-ar fi petrecut dacă, neglijent, eroul ar fi trecut pe lângă cerşetor (fără îndoială unul dintre mulţii oficianţi ai acestui ritual atât de hulit în zilele noastre) gândindu-se că viaţa lui este şi aşa suficient de nenorocită încât să nu bage de seamă nenorocirea altuia.
Ne aflăm în faţa unei conexiuni tainice, incomparabil mai subtilă decât puntea logică de la cauză la efect. Ce legătură poate fi între miluirea unui cerşetor cu a suta parte din banii primiţi de la tatăl care-l alungă pe erou în lume şi unica săgeată cu care poate fi salvată viaţa fiicei rajahului? Cum se pot condiţiona reciproc două evenimente din clase atât de diferite? Care este punctul de coincidenţă, sudura imposibil de sesizat între ele şi ce s-ar fi petrecut dacă, neglijent, eroul ar fi trecut pe lângă cerşetor (fără îndoială unul dintre mulţii oficianţi ai acestui ritual atât de hulit în zilele noastre) gândindu-se că viaţa lui este şi aşa suficient de nenorocită încât să nu bage de seamă nenorocirea altuia.
vineri, 19 octombrie 2018
Frânturile zilei (CLXXXIII)
Dacă aţi citit într-o carte de economie de adormit adulţii că productivitatea duce la creşterea salariului, în mod sigur pierdeţi vremea cu lecturi proaste. Hai să vă dăm cu puţină viaţă pe aici, poate dezinfectăm atmosfera.
Aşadar, conform inepţiilor cu care aţi pierdut vremea, productivitatea duce la eliminarea muncii umane (scumpe, că aşa scria acolo), şi cei care rămân să supravegheze roboţii, automatizările şi celelalte miracole care ca belşugul cu putinţă, pot primi salarii mai mari. Ca să citez un băiat de mare succes, dacă ai 15 angajaţi şi rămâne doar unul, şi normal că cel rămas poate primi salariu mai mare, pentru că s-au realizat economii formidabile.
Cartea are dreptate, cel rămas POATE primi salariu mai mare. Doar că NU VA PRIMI. Ba chiar va lua mult mai puţin decât înainte. Este simplu şi în viaţă aşa se petrec lucrurile. Lăsaţi deoparte matematica aplicată în economie, e foarte bună să aducă nişte bani unor profesori care-i fraieresc pe studenţi.
Aşadar, conform inepţiilor cu care aţi pierdut vremea, productivitatea duce la eliminarea muncii umane (scumpe, că aşa scria acolo), şi cei care rămân să supravegheze roboţii, automatizările şi celelalte miracole care ca belşugul cu putinţă, pot primi salarii mai mari. Ca să citez un băiat de mare succes, dacă ai 15 angajaţi şi rămâne doar unul, şi normal că cel rămas poate primi salariu mai mare, pentru că s-au realizat economii formidabile.
Cartea are dreptate, cel rămas POATE primi salariu mai mare. Doar că NU VA PRIMI. Ba chiar va lua mult mai puţin decât înainte. Este simplu şi în viaţă aşa se petrec lucrurile. Lăsaţi deoparte matematica aplicată în economie, e foarte bună să aducă nişte bani unor profesori care-i fraieresc pe studenţi.
marți, 16 octombrie 2018
Frânturile zilei (CLXXXII)
Realitatea este că între epoci sau civilizaţii diferite contemporane există o barieră a mentalităţilor pe care n-o poţi trece, poţi fi oricât de deştept, dacă nu te ia cineva de mânuţă să-ţi explice cum se face. Mai ales la început de drum, când eşti atât de plin de civilizaţia şi epoca ta încât stai şi tu şi te întreb ca prostul din secolulul XVIII: “Cum poate fi cineva persan?”
Haideţi să ne jucăm puţin, ca să vedeţi mai bine cum dăm cu capul de bariera mentalităţilor şi dacă suntem proşti nici măcar nu doare. În secolele IX-XIII, şi probabil că ceva mai înainte de asta, exista un obicei numit prima noctes (prima noapte), legat indisolubil de căsătorie.
Este vorba despre:
a) Dreptul seniorului de a petrece prima noapte cu mireasa.
b) Obligaţia seniorului de a binecuvânta patul mirilor în absenţa acestora, înaintea primei lor nopţi, pentru ca mirii să aibă prunci mulţi şi să trăiască mulţi ani fericiţi.
Element ajutător: în civilizaţia creştină adulterul se pedepsea cu moartea celor surprinşi asupra faptului, iar soţul răzbunător nu trebuia să ispăşească nicio crimă.
Haideţi să ne jucăm puţin, ca să vedeţi mai bine cum dăm cu capul de bariera mentalităţilor şi dacă suntem proşti nici măcar nu doare. În secolele IX-XIII, şi probabil că ceva mai înainte de asta, exista un obicei numit prima noctes (prima noapte), legat indisolubil de căsătorie.
Este vorba despre:
a) Dreptul seniorului de a petrece prima noapte cu mireasa.
b) Obligaţia seniorului de a binecuvânta patul mirilor în absenţa acestora, înaintea primei lor nopţi, pentru ca mirii să aibă prunci mulţi şi să trăiască mulţi ani fericiţi.
Element ajutător: în civilizaţia creştină adulterul se pedepsea cu moartea celor surprinşi asupra faptului, iar soţul răzbunător nu trebuia să ispăşească nicio crimă.
luni, 2 aprilie 2018
Frânturile zilei (CLXXXI)
Shakespeare este nemilos cu vulgarul, cu hlizeala şi cu prostia. Pe toate trei le găsim îngemănate în Henric al VI-lea într-o recrudescenţă carnavalescă a opincii, o răscoală ţărănească mânată de un foarte oarecare John Cade, pretins bastard de nobil. Mulţimea vrea să ardă arhivele şi judecătoriile, să elimine Parlamentul şi legile, să introducă proprietatea de-a valma. John Cade vrea să fie rege, să dea toate legile şi să ia fecioria tuturor fetelor din regat înainte de măritiş. Iar femeile să aparţină tuturor: “noi ordonăm şi comandăm ca femeile lor să fie atât de binevoitoare, cât inima poate dori şi limba poate cere.”
Petrecerea nebună se limitează la incendii şi asasinarea nobililor cărora nu le pot reproşa nimic decât ceea ce sunt. Condamnarea la moarte a unuia este halucinantă: “Luaţi-l, curăţaţi-l, vorbeşte latineşte!” Magma nestăpânită reproşează apariţia şcolilor de gramatică şi condamnarea sub domnia legii a hoţilor şi-a ucigaşilor care, fiind neştiutori de carte, pentru asta ar fi meritat să trăiască. Climaxul ororii este atins atunci când John Cade cere ca doi nobili să fie decapitaţi iar capetele lor, cocoţate în vârful unor prăjini “să se sărute, căci se iubeau mult când trăiau”.
Printre aburii groşi de destrăbălare acră, zărim cu claritate fantasmele: distrugerea memoriei colective, eliminarea intelectualităţii, eradicarea proprietăţii private, concentrarea puterii legislative într-un singur om fără cenzura tradiţiei (practic, satrapii, oligarhii şi dictatorii antichităţii n-au visat la această libertate), desfiinţarea familiei prin obligativitatea desfrâului. Cu această colecţie de teme, actul IV al celei de-a doua părţi a piesei Henric al VI-lea anticipează galeria ororilor pe care le vor înfăptui aievea revoluţia franceză de la 1789 şi revoluţia bolşevică din octombrie 1917.
Petrecerea nebună se limitează la incendii şi asasinarea nobililor cărora nu le pot reproşa nimic decât ceea ce sunt. Condamnarea la moarte a unuia este halucinantă: “Luaţi-l, curăţaţi-l, vorbeşte latineşte!” Magma nestăpânită reproşează apariţia şcolilor de gramatică şi condamnarea sub domnia legii a hoţilor şi-a ucigaşilor care, fiind neştiutori de carte, pentru asta ar fi meritat să trăiască. Climaxul ororii este atins atunci când John Cade cere ca doi nobili să fie decapitaţi iar capetele lor, cocoţate în vârful unor prăjini “să se sărute, căci se iubeau mult când trăiau”.
Printre aburii groşi de destrăbălare acră, zărim cu claritate fantasmele: distrugerea memoriei colective, eliminarea intelectualităţii, eradicarea proprietăţii private, concentrarea puterii legislative într-un singur om fără cenzura tradiţiei (practic, satrapii, oligarhii şi dictatorii antichităţii n-au visat la această libertate), desfiinţarea familiei prin obligativitatea desfrâului. Cu această colecţie de teme, actul IV al celei de-a doua părţi a piesei Henric al VI-lea anticipează galeria ororilor pe care le vor înfăptui aievea revoluţia franceză de la 1789 şi revoluţia bolşevică din octombrie 1917.
duminică, 1 aprilie 2018
Frânturile zilei (CLXXX)
Infailibilitatea Papei este piatră de poticnire şi pentru protestanţi, şi pentru ortodocşi. Nu-mi amintesc să fi întâlnit pe cineva care să nu explodeze indignat şi isteţ, ca unul care scapă când e pe punctul de a fi escrocat. E un cui în scandalul ăsta, un spin care merită cercetat, un surâs al Logosului faţă de umanitatea noastră măruntă. Pentru că nu e pretenţie vană, Papa chiar este infailibil, adică dincolo de orice eroare sau greşeală, indiferent de reacţia comună. Şi nu, nu este o problemă de număr, un sinod al nevrednicilor nu este cu nimic mai bun decât Papa, iar argumentul numărului nu face decât să ilustreze inadecvarea celor care recurg la el.
Fără excepţie, indignaţii se gândesc la omul supus greşelii şi au dreptate, dar numai în raport cu punctul lor de vedere limitat şi neinteresant. Infailibilitatea autentică a Papei nu are nimic în comun cu percepţia celor care o contestă. Este o actualizare a desăvârşirii pe care ne-a cerut-o Iisus Hristos (Matei 5, 48), care nu este un ideal imposibil de atins, ci un scop pe care Papa este chemat să-l ilustreze. Desăvârşiţii sunt infailibili, ei sunt asemenea Tatălui nostru care este în ceruri, ei Îl actualizează pe Dumnezeu pe pământ. Atunci când conclavul cardinalilor se reuneşte ca să-l aleagă pe Suveranul Pontif, ei sunt în căutarea celui desăvârşit dintre ei.
Iar pentru aceasta, Biserica dispune de doctrina creştină, care este desăvârşită. Infailibilitatea Papei decurge din infailibilitatea doctrinei, în raport cu care Papa încetează să mai fie un om, el este o funcţie spirituală. Pretenţia de perfecţiune, desăvârşire, infailibilitate este indiscutabilă atât timp cât nu există abatere faţă de doctrina tradiţională. Acolo unde s-a greşit, a fost întotdeauna o trădare a doctrinei, credinţa greşită că doctrina este datoare să se plece în faţa pretenţiilor veacului. Singurul lucru pe care doctrina trebuie periodic să-l facă este să se explice pe sine în funcţie de percepţia unei epoci, fără să cedeze un fir de păr. Iar cel prin care se face această operă de adaptare a formei, fără să se aducă atingere fondului, este infailibil, indiferent dacă este Papă sau nu.
Fără excepţie, indignaţii se gândesc la omul supus greşelii şi au dreptate, dar numai în raport cu punctul lor de vedere limitat şi neinteresant. Infailibilitatea autentică a Papei nu are nimic în comun cu percepţia celor care o contestă. Este o actualizare a desăvârşirii pe care ne-a cerut-o Iisus Hristos (Matei 5, 48), care nu este un ideal imposibil de atins, ci un scop pe care Papa este chemat să-l ilustreze. Desăvârşiţii sunt infailibili, ei sunt asemenea Tatălui nostru care este în ceruri, ei Îl actualizează pe Dumnezeu pe pământ. Atunci când conclavul cardinalilor se reuneşte ca să-l aleagă pe Suveranul Pontif, ei sunt în căutarea celui desăvârşit dintre ei.
Iar pentru aceasta, Biserica dispune de doctrina creştină, care este desăvârşită. Infailibilitatea Papei decurge din infailibilitatea doctrinei, în raport cu care Papa încetează să mai fie un om, el este o funcţie spirituală. Pretenţia de perfecţiune, desăvârşire, infailibilitate este indiscutabilă atât timp cât nu există abatere faţă de doctrina tradiţională. Acolo unde s-a greşit, a fost întotdeauna o trădare a doctrinei, credinţa greşită că doctrina este datoare să se plece în faţa pretenţiilor veacului. Singurul lucru pe care doctrina trebuie periodic să-l facă este să se explice pe sine în funcţie de percepţia unei epoci, fără să cedeze un fir de păr. Iar cel prin care se face această operă de adaptare a formei, fără să se aducă atingere fondului, este infailibil, indiferent dacă este Papă sau nu.
sâmbătă, 31 martie 2018
Frânturile zilei (CLXXIX)
Srinivasa Ramanujan este brahmanul care a ales să-şi exprime adoraţia faţă de Dumnezeu în formule şi teoreme matematice. Un adolescent indian, pornind de la două cărţi englezeşti, reconstituie toată matematica de până la el, inventând inclusiv un sistem de notare unic, după care mai scrie câteva sute de intuiţii geniale dintre care o bună parte încă aşteaptă să fie demonstrate. În India nu-l înţelege nimeni, vine în Anglia, la Trinity College, unde învaţă arta demonstraţiei pentru a se face înţeles. Spirit intuitiv, dintr-o civilizaţie care ştie de mii de ani cum să-şi selecteze şi să-şi antreneze sacerdoţii, află în Europa cum să argumenteze analitic ceea ce el vede într-o clipită în timp ce se roagă sau meditează.
Ramanujan vede cu un al treilea ochi, ochiul lui Shiva, trama din care este confecţionată Creaţia. Acolo unde alţii nu trec dincolo de aparenţe, el inspiră şi expiră parfumul eternităţii. Matematica lui e un act de adoraţie: “O ecuaţie nu are pentru mine nicio altă semnificaţie decât aceea a unui gând al lui Dumnezeu.” Teoria numerelor, funcţiile eliptice, fracţiile continue, seriile divergente sunt rugăciunile neîncetate ale brahmanului în care profesorul Godfrey Harold Hardy a intuit matematicianul absolut, egalul celor mai stralucitoare minţi pe care le-au cunoscut europenii. Pentru noi a fost un meteor, o stea căzătoare care n-a avut răgaz să ne explice caietele pline de intuiţii cu care a venit din India.
Dar pe mine mă vizitează o altă idee, una mai copleşitoare decât prezenţa lui Ramanujan la Trinity College. Ramanujan venea din civilizaţia cu cea mai veche memorie a umanităţii. Indienii au traversat toate cele patru Yuga şi au relatări extrem de precise despre fiecare dintre ele, precum şi despre “pragurile” care le separă. Ceea ce pentru noi este mitologie, pentru ei e descriere precisă, chiar dacă nu după “precizia” noastră meschină. Posedă de mai multe mii de ani referinţe legate de formarea pe care trebuie s-o parcurgă un tânăr cu o ascendenţă adecvată pentru a deveni o minte strălucitoare, atât de strălucitoare încât cuvântul “geniu” să fie prin comparaţie aproape o ofensă. Adăugăm un tezaur de ştiinţe pe lângă care ceea ce numim noi îndeobşte filosofie modernă, psihanaliză, psihologie, teologie să pară preocupare de copil de 8 ani.
Poate vi se pare că fabulez, dar eu sunt convins că în acest moment şi întotdeauna există şi au existat în India 1000 de Ramanujan. Fără vreo dorinţă de afirmare în Europa (nici Ramanujan nu avea, pe el l-a mânat aici setea de a găsi cineva care să-l priceapă, ceea ce nu-i acelaşi lucru), cu nimic deosebiţi în exterior de conaţionalii lor, păstrători ai unor tradiţii şi lumini intelectuale ancestrale, ei constituie vârful de diamant al celei mai vechi religii, monument pe lângă care istoricii religiilor din catedrele universitare europene fac figură de câini care latră la o caravană ce le reţine atenţia, dar din care nu pricep nimic şi nici nu-i lasă pe alţii să priceapă. Ramanujan a fost brahmanul care s-a exprimat într-un limbaj pe care noi, europenii, îl conceptualizăm. Cu ceilalţi 999 nici puntea aceasta fragilă de comunicare nu există.
Ramanujan vede cu un al treilea ochi, ochiul lui Shiva, trama din care este confecţionată Creaţia. Acolo unde alţii nu trec dincolo de aparenţe, el inspiră şi expiră parfumul eternităţii. Matematica lui e un act de adoraţie: “O ecuaţie nu are pentru mine nicio altă semnificaţie decât aceea a unui gând al lui Dumnezeu.” Teoria numerelor, funcţiile eliptice, fracţiile continue, seriile divergente sunt rugăciunile neîncetate ale brahmanului în care profesorul Godfrey Harold Hardy a intuit matematicianul absolut, egalul celor mai stralucitoare minţi pe care le-au cunoscut europenii. Pentru noi a fost un meteor, o stea căzătoare care n-a avut răgaz să ne explice caietele pline de intuiţii cu care a venit din India.
Dar pe mine mă vizitează o altă idee, una mai copleşitoare decât prezenţa lui Ramanujan la Trinity College. Ramanujan venea din civilizaţia cu cea mai veche memorie a umanităţii. Indienii au traversat toate cele patru Yuga şi au relatări extrem de precise despre fiecare dintre ele, precum şi despre “pragurile” care le separă. Ceea ce pentru noi este mitologie, pentru ei e descriere precisă, chiar dacă nu după “precizia” noastră meschină. Posedă de mai multe mii de ani referinţe legate de formarea pe care trebuie s-o parcurgă un tânăr cu o ascendenţă adecvată pentru a deveni o minte strălucitoare, atât de strălucitoare încât cuvântul “geniu” să fie prin comparaţie aproape o ofensă. Adăugăm un tezaur de ştiinţe pe lângă care ceea ce numim noi îndeobşte filosofie modernă, psihanaliză, psihologie, teologie să pară preocupare de copil de 8 ani.
Poate vi se pare că fabulez, dar eu sunt convins că în acest moment şi întotdeauna există şi au existat în India 1000 de Ramanujan. Fără vreo dorinţă de afirmare în Europa (nici Ramanujan nu avea, pe el l-a mânat aici setea de a găsi cineva care să-l priceapă, ceea ce nu-i acelaşi lucru), cu nimic deosebiţi în exterior de conaţionalii lor, păstrători ai unor tradiţii şi lumini intelectuale ancestrale, ei constituie vârful de diamant al celei mai vechi religii, monument pe lângă care istoricii religiilor din catedrele universitare europene fac figură de câini care latră la o caravană ce le reţine atenţia, dar din care nu pricep nimic şi nici nu-i lasă pe alţii să priceapă. Ramanujan a fost brahmanul care s-a exprimat într-un limbaj pe care noi, europenii, îl conceptualizăm. Cu ceilalţi 999 nici puntea aceasta fragilă de comunicare nu există.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)