Abû ‘Abd ar-Rahmân al-Sulamî, Luciditatea implacabilă (recenzie)

În Nishapur, pe pământurile Iranului de astăzi, patria celebrilor poeţi persani Omar Khayyâm şi Farid ad-Din ‘Attâr, s-a scris poate cea mai completă lucrare din lumea islamică dedicată vreodată “Căii Blamului”, o mistică înrudită cu tehnica extatică a “Căii Sufismului”, aceasta din urmă conturată în Iraq la sfârşitul secolului II după Hegira (sec. VIII după Hristos). Este vorba despre Luciditatea implacabilă, cunoscută şi sub numele de Epistola despre Oamenii Blamului, text redactat de şeicul Abû ‘Abd ar-Rahmân al-Sulamî în secolul III după Hegira (sec. IX după Iisus Hristos).

Istoricii religiilor vorbesc astăzi de două mistici diferite, una baghdadiană, numită “Sufism”, cealalta khurasaniană (după numele provinciei Khurasan, în care se găseşte oraşul Nishapur), numită “Malamatiyya”, chipurile diferită, sau chiar opusă, primeia. În ce ne priveşte, după ce ne manifestăm admiraţia nedisimulată pentru cei care stabilesc distincţiile obiective între oile negre şi negrele oi, vom prefera să nu cedăm tentaţiei. Vor fi fiind două şcoli cu procedee diferite, atât cât ne este permis de ştiut, dar ce rost are să deosebim un căutător de Dumnezeu de alt căutător de Dumnezeu? Destul de spus că Muhayydin Ibn ‘Arabî, sufitul andaluzian supranumit cândva Al-Sheikh al-Akbar (Cel mai mare şeic), îi considera pe Malamatiyya drept categoria supremă a sfinţilor ocultaţi ai Islamului. În scrierile sale, René Guénon îi foloseşte drept exemplu a elitei spirituale care ar putea salva Occidentul de marasmul profan în care se afundase. Îi ţinea şi el mai sus decât pe cei mai mari dintre sfinţii sufi cunoscuţi.

O poveste ajunsă la noi mai spune că cineva pornise în căutarea celui de-al o sutelea nume al lui Allâh, cel despre care teologia islamică zice că există şi e indicibil, situat undeva după cele nouăzeci şi nouă. Numele necunoscut, cel despre care se spune că face munţii să se aştearnă smeriţi în mare înaintea cunoscătorului lui, e o enigmă ce trebuie dezlegată, e Paradisul ce trebuie luat cu asalt, e questa. Şi caută omul nostru până când cineva îi spune că într-o piaţă ar exista cineva capabil să i-l transmită. Dar cine?, întreabă seara cel pornit să lămurească misterul. Oare judecătorul care se plimba prin souk în haine scumpe? Sau sfântul care stă într-un colţ, rugându-se neîncetat ? Nu, i se răspunde. Era trenţărosul care ducea în spate legătura cu vreascuri, gata s-o vândă pe doi bănuţi, pentru ca mai apoi să cerşească, atrăgându-şi dispreţul oamenilor pentru că nu-i ajung banii obţinuţi din muncă. Discreţia poveştii se impune, însă acum sunt sigur că păstrătorul Numelui era un Malamati.

 Blamarea sinelui şi refuzul oricărei complezenţe 

Sulamî ne avertizează: “Trebuie să ştii că ei (Malamatiyya) n-au scris niciun tratat doctrinal, nici n-au redactat vreo opera biografică; nu se găsesc despre ei decât morală, virtuţi şi disciplină spirituală.” Adică totul e exerciţiu autentic, necodat pe vreun pergament. O societate secretă, spre care nu putem călători pe cale livrescă, ci doar în trup şi spirit, o cale spirituală despre care nu se spune mare lucru celor aflaţi în afara ei, dar care tocmai de aceea poate fi parcursă. Autorul numeşte aceasta “luciditatea implacabilă”, adică starea de graţie în care nimic din ceea ce este inutil sau dăunător nu merită atenţie sau răbdare. Orice drum spiritual, înaine de a fi o ontologie, începe cu o gnoseologie. Premisa islamică este: “Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu.” Orice sistem de valori trebuie construit începând de aici. Cum să te comporţi faţă de Dumnezeu? Ce poţi să faci şi ce trebuie să nu faci în raport cu dumnezeu? Cum este Dumnezeu? Ce este dumnezeu? Mansur ibn ‘Abd Allâh povestea că tatăl său, Abû Yazîd, spunea : “Dacă aş putea recita cu toată sinceritatea cuvintele sacre : « Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu », atunci n-ar mai trebui să mă îngrijorez de nimic altceva.” Mărturisirea de credinţă e pe buzele tuturor musulmanilor, şi totuşi “realizarea” ei ţine de cea mai de sus treaptă a sfinţeniei.

Calea spirituală începe cu “a şti” (luciditatea autentică), pentru a continua cu “a face” (acţiunea implacabilă). Între cele două, armonia trebuie să fie deplină: să faci tot ceea ce ştii, să ştii tot ceea ce faci (luciditatea implacabilă). Să nu te împodobeşti cu actele tale de devoţiune, ba chiar să reprimi plăcerea pe care ţi-o procură actele de supunere faţă de Dumnezeu. Să satisfaci pe aproapele tău fără să ceri în schimb satisfacţia ta. Oamenii îşi privesc cu complezenţă propriile acte sau condiţia spirituală din pură neatenţie. Celui ce-ţi arată aversiune, răspunde-i prin stăpânire de sine, răbdare, umilinţă, indulgenţă şi bunăvoinţă, fără să aştepţi acelaşi tratament. Fii suspicios faţă de sufletul tău, fie că dă dovadă de supunere fie nu, şi mai ales nu-l aproba, nici nu-i lua partea. Altminteri, noţiunea de ego demn de ură, şi încurajarea luptei care trebuie dusă împotriva lui, urcă până la originile Islamului. Conform unui hadith al Profetului, “Cel mai mare duşman al tău este sufletul pe care-l porţi în rărunchii tăi”, iar la întoarcerea dintr-o expediţie militară împotriva necredincioşilor, a zis: “Iată-ne întorşi de la micul război sfânt la marele război sfânt.” Adică la lupta împotriva defectelor şi a ispitelor noastre înşine.

Trebuie să ai un maestru spiritual, pentru că “cel care nu are maestru, îl are pe Diavol drept maestru”. Cel mai bun om este cel care se consideră pe sine imperfect, în timp ce vede perfecţiunea aproapelui şi ştie că drumurile care duc la Dumnezeu sunt numeroase, şi diferite de ceea ce urmează el, după cum a spus Profetul: “Fericit cel care este prea absorbit de grija propriului său defect pentru a se ocupa de cele ale altor oameni!”. Perfecţiunea contemplaţiei trebuie să se împletească cu respectul perfect al convenienţelor. A avea consideratie pentru faptele bune săvârşite şi a deveni mândru de ele ţine de lipsă de inteligenţă şi de orbire. Să cauţi neîncetat sărăcia spirituală, fără să uiţi că mulţi sunt în nevoi, dar puţini sunt săraci. Dacă acestea sunt principiile, ce este Blamul?, întrebăm noi. Să nu arăţi ceea ce este bun în tine, şi să nu ascunzi ceea ce e rău în tine. Cine face parte din Malamatiyya ? Cel care pe dinafară este lipsit de orice afectare, iar pe dinăuntru este dincolo de orice pretenţie şi nimic din această lume nu-l poate locui.

Experienţa interioară şi ierarhia nivelurilor de conştienţă

În două rânduri, în Epistola sa, Sulamî menţionează concepţia pe care o au Malamatiyya despre nivelurile de conştienţă. Prima dată în legătură cu “ascensiunea” (taraqqî) ce conduce la contemplaţie (mushâhada), iar a doua oară atunci când ierarhizează diferitele feluri de invocaţie a Numelui lui Dumnezeu (dhikr). Ordinea ascendentă este următoarea: invocaţia sufletului (nafs), cea a inimii (qalb), cea a secretului (sirr) şi în cele din urmă cea a spiritului (rûh). Experienţa interioară se poate situa la cele trei niveluri superiore, şi apare ca un transfer de conştienţă fie la nivelul inimii, fie la cel mai înalt al secretului, fie la nivelul ultim al spiritului. În niciun caz nu poate avea loc vreo experienţă interioară la nivelul sufletului, rău şi întunecos prin natura lui.

Noţiunea de transfer al conştienţei în cursul experienţei interioare nu este nouă, ea putând fi găsită şi la ceilalţi sufi. Numai că ceea ce ţine poate de Oamenii Blamului este ideea degradării posibile a ceea ce este “realizat” la un anumit nivel prin interferenţa cu nivelul imediat inferior. Atunci când sufletul încă mai poate arunca priviri indiscrete şi pofticioase la ceea ce-l depăşeşte, el poate afecta inima şi chiar secretul, atribuindu-şi experienţa realizată la nivelul superior. Aceasta explică prudenţa şi neîncrederea Oamenilor Blamului faţă de “stările mistice” (ahwâl) pe care le califică drept pretenţii iluzorii, mai ales când este vorba despre sufi. De aici aerul sobru, dorinţa de a trece neobservaţi prin mulţime, refuzul paradoxal al şedinţelor de invocare colectivă (‘samâ) de către cei care nu pot controla manifestările exterioare ale acestor stări mistice.

De la sfinţenia ascunsă în anonimat la cea protejată prin proasta reputaţie 

Spune undeva Kierkegaard: “Forma servitorului este incognitoul.” Nimic mai adevărat despre comportamentul celor cunoscuţi ca Malamatiyya, servitori (abd) ai lui Allâh, depozitari ai secretelor divine, sârguincioşi când era vorba de prezervarea acestora împotriva privirilor indiscrete. Pentru a-şi atinge scopul, se străduiau să rămână anonimi şi necunoscuţi, nedistingându-se cu nimic de mulţimea credincioşilor, “mergând în souk şi vorbind cu oamenii”, respectând uzanţele vieţii în societate şi cutumele obişnuite. În felul acesta, nivelul spiritualităţii şi sfinţenia lor au putut trece neobservate. Ar fi putut să se mulţumească neatrăgând atenţia asupra lor, şi să se satisfacă cu discreţia voluntară. Dar au mers încă şi mai departe, expunându-se sistematic la dispreţul oamenilor. Acesta este principiul malamati al disimulării condiţiei spirituale sub aparenţe neplăcute. În ochii lor, cel mai bun mijloc de a-şi ascunde viaţa interioară era acela de a avea o reputaţie proastă, şi-l puneau în operă cu curaj. Aşadar, cine face parte din Malamatiyya?

Abû Yazîd lămureşte din nou: “Cel mai departe de Dumnezeu sunt trei feluri de oameni, şi sunt prin trei lucruri: savantul prin ştiinţa sa, devotul prin cultul său şi ascetul prin renunţare sa. Dacă savantul ar fi conştient de valoarea reală a ceea ce ştie, dacă şi-ar da seama că ştiinţa posedată de toate creaturile reunite la un loc şi privind tot ceea ce Dumnezeu a pus în lume nu reprezintă decât o singură trăsătură de condei din ceea ce Pana divină a trasat pe Masa Binepăzită (Coran, LXXXV, 22), dacă şi-ar scruta apoi ştiinţa în raport cu suma cunoştinţelor comunicate de Dumnezeu creaturilor, ar înţelege că trufia lui este o completă aberaţie! Dacă cel care-şi impune asceza n-ar uita cuvântul divin care spune că lumea sublunară este “puţin lucru” (Coran, IV, 77), şi dacă ar fi conştient de ceea ce reprezintă ceea ce el posedă din acest “puţin lucru” şi de valoarea a ceea la care el renunţă, despuierea nu i-ar mai fi subiect de mândrie! Cât despre devot, dacă ar recunoaşte că adoraţia pe care I-o nutreşte n-ar fi fost cu putinţă fără pură bunătate din partea lui Dumnezeu, importanţa pe care o dă devoţiunii ar dispare complet faţă de recunoştinţa pentru toate binefacerile cu care Dumnezeu ne copleşeşte!” 

Calea spirituala a Oamenilor Blamului nu este, cu siguranţă, uşor de parcurs. Un malamati îl va saluta pe cel care îi răspunde în silă, şi va omite să o facă faţă de cel care-i răspunde bucuros. Va renunţa la compania celui care se bucură de prezenţa lui, şi va prefera societatea celui care-l dispreţuieşte. Va cere daruri de la cel care-l refuză, şi nu le va solicita celui care-i dă satisfacţie. Va merge în întâmpinarea celui ce-i întoarce spatele, şi nu invers. Va mânca ceea ce-i inspiră dezgust, mai degrabă decât ceea ce-i trezeşte apetitul. Dacă doreşte să rămână pe loc, va călători, iar dacă-l prinde pofta să plece, va rămâne în acelaşi loc. În orice circumstanţă, Malamatiyya aleg deliberat să-şi contracareze sufletul, renunţând la a ţine cont de tot ce le-ar putea aduce liniştea. Fac eforturi pentru a-şi ruina reputaţia şi a se desconsidera în ochii celor care-i respectă. Adoptă un comportament care-i expun la critici, chiar dacă rămân în limitele permise ale religiei, întreţinând de exemplu relaţii cu indivizi care nu aparţin nivelului lor social, sau frecventând locuri care-i discreditează. 

Abû ‘Abd ar-Rahmân al-Sulamî ne dezvăluie, preţ de câteva pagini, codul unei cavalerii spirituale. La jumătatea distanţei dintre l’honnête homme, idealul secolului al XVIII-lea francez, cel care nu se ataşează de nimic din cele exterioare, şi nebunii întru Hristos, Oamenii Blamului au ceva din toate căile spirituale cunoscute. Neştiuţi ca rozicrucienii, contopiţi cu motorul imobil al lumii, despre care vorbeşte Aristotel, putând fi orice (imami, luptători, negustori, cerşetori), împlinesc celebrul verset taoist: “Cei din vechime erau prudenţi ca nişte călători noaptea, pe gheaţa râului, şi modeşti ca nişte musafiri în această lume.”