Cu ani în urmă, un ţăran m-a întrebat dacă ştiu care-i cel mai mare credincios. Pic degrabă la teste din astea, aşa că nu m-am obosit să gândesc. Care? zic. Hoţul, îmi răspunde, pentru că de fiecare dată când merge la furat îşi face cruce şi spune “Doamne, ajută.” Dau, zilele astea, în tratatul talmudic Berachot, de o frază similară: “Hoţul îl cheamă pe Dumnezeu în ajutor în momentul în care se pregăteşte să fure din casa cuiva.” (63) Sunt vaccinat demult împotriva admiraţiei pentru înţelepciunea populară. De fapt, o înţelepciune difuză creată de geniul unui popor, oricare ar fi el, e doar o prejudecată păguboasă. Cred că există înţelepciune la capătul unui drum care începe cu aprehensiunea sacrului şi se termină cu sacralizarea fiecărui gest, fiecărui gând, fiecărei bătăi a inimii. Iar această stare excepţională de sfinţenie există netulburată de ignoranţa şi răutatea endemice.
Aşadar, există înţelepciune şi o anume prozodie de natură parodică a înţelepciunii, un aer de om trecut prin multe cu care poţi rosti nişte inepţii de mare succes. Fireşte, hoţul nu e nici cel mai mare credincios, nici unul mijlociu, nici nimic pe scara credinţei. Nu are sens teologico-metafizic să-ţi faci cruce înainte de a încălca preceptele christice. Dar are sens psihologic, e un gest corect suprapus pe unul incorect, este ca o răscumpărare. Hoţul acţionează asemenea cuiva care vrea să spună: da, urmează să comit ceva rău, dar eu nu sunt cu desăvârşire rău, pentru că uite, sunt capabil să fac şi ceva bun. Gestul care se vrea răscumpărător este golit ca o nucă seacă, dar chiar şi aşa îşi păstrează dimensiunea reconfortantă. Fireşte, religia nu trebuie folosită pentru a te împăca cu existenţa păcătoasă pe care o duci, religia nu e psihologie.
Însă sensul adagiului pe care mi l-a spus ţăranul acela, ca şi sensul proverbului talmudic, ricoşează azi într-o direcţie neaşteptată, aceea a avertismentului împotriva aparenţelor înşelătoare. Dacă vezi un om chemând ajutorul lui Dumnezeu, nu arunca blamul nici pe religia lui, nici pe Dumnezeu, ci mai bine uită-te la fapte. Acelaşi “ambalaj religios” poate ascunde un sfânt, un nevoitor aflat la începuturi sau un păcătos patentat. Zilele noastre abundă în hoţi care se închină înainte de a da buf: luptătorii ISIS care se dau drept musulmani, israelienii care se cred evrei, protestanţii americani care pornesc “cruciade” în Orientul Mijlociu. Din vehicul destinat mântuirii, religia a devenit trop retoric, o invocăm pentru a ne linişti conştiinţa bântuită de demoni.
Talmudistul, spre deosebire de ţăran, este ironic, afirmaţia lui fiind o antifrază, din specia lui “Bravo! Eşti deştept!”, spus prostului, sau a lui “Halal să-ţi fie!”, care numai zicere de bine nu mai e. E eternul avertisment să băgăm de seamă la lupii în piei de oaie, la mincinoşi şi sperjuri. Închinarea hoţului complică inutil lumea, iar hoţul fură de două ori, întâi din casele oamenilor şi apoi aparenţa onestităţii. Talmudistul ne îndeamnă să fim treji şi să nu ignorăm priceperea citirii semnelor, viclenia practică ce ne ţine departe de capcanele lumii acesteia. Exerciţiul e mai puţin mundan decât ar părea, pentru că diavolul însuşi vine deghizat în ceva plăcut nouă. La scară infracţională, hoţul care-şi face semnul crucii joacă pentru naivii de care e plină lumea un rol în distribuţie demonică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu