Spune Rabbi Eliezer în Ketouboth, 5: “Lenea duce la nemăsurare.” Acum, sincer, în ultimii trei ani, aţi mai auzit rostindu-se în public cuvântul lene? Mai există undeva, în lumea noastră liberă şi tehnologizată, o mămică de modă veche-veche, una care să-i mai amintească puiului ei să nu fie leneş? Mai este lenea păcat teologic activ, punct de plecare al căinţei din spovedanie? Dacă, nu, mă bucur, înseamnă că putem nota o problemă rezolvată: în zilele noastre, nimeni nu mai este leneş. Continuăm să minţim, să furăm, dăm şi-n cap dacă e nevoie (dar elegant, americăneşte: nothing personal, just business!), dar lenea? Nici pomeneală! Ce să zic? E bine!
În cartea Constanţei Vintilă-Ghiţulescu, Patimă şi desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieţii cotidiene în societatea românească, 1750-1860, excelentă lucrare de istorie a vieţii cotidiene, ni se pomenesc câteva rânduri din corespondenţa boierului Nicolae Văcărescu: “Şăz într-un unghi de casă, uitându-mă şi privind vârful nasului mieu cu ochii amândoi, şi întocmai ca gângăniile la vremea iernii, aşa sunt; nici din deget nu pociu mişca” (5 noiembrie 1814). Un pic mai încolo, Costache Vârnav, alt boier, ni-l evocă pe tatăl domniei sale: “Vara, tatăl meu şedea toată ziua în cerdac cu ciubucul, iar iarna în casă, în pat, lângă fereastră, pe care ori şi cât de ger de ar fi fost afară, trebuia negreşit să o deschiză, ca să-şi vadă livada de lângă casă, şi pe lângă aceea să iasă fumul de tutun din luleaua lui care niciodată nu se mai stingea.”
Imaginea arhetipală a sastiselii, astăzi inaccesibilă nouă, este aceea a unui om aşezat “turceşte" în pat, contemplând alternativ vârful nasului şi livada. Noi, cei de azi, ne-am pierdut capacitatea de a privi îndelung la ceva care nu se află în mişcare. De fapt, nu ne mai uităm nici măcar puţin, dacă dăm de o privelişte care ne taie respiraţia, facem rapid un selfie şi fugim. Asemenea samurailor de la celălalt capăt al lumii, boierii de altădată puteau privi ceasuri în şir, zile una după alta, anotimp după anotimp, o livadă în care nu se întâmpla, după exigenţele noastre, nimic, dar în care ei vedeau petrecându-se lumea. Detaliu anodin din litografia făcută de francezul Charles Doussault boierului Iordache Filipescu: în mâna acestuia se află un şirag de mătănii “gata să numere gândurile rătăcite prin cotloanele aţipelilor, aşternut pentru sastiseala după-amiezilor pustii”. Ştim prea bine că mătăniile nu numără gânduri, dar nu putem cere unui istoric să dea seama de ceea ce nu pricepe...
Undeva, la jumătatea secolului XIX, are loc un clivaj spre ceva fundamental diferit. Veacul cel nou vine cu: baluri, soare, jocuri de cărţi, operă, băi şi cure, spectacole de orice fel. Timpul însuşi se schimbă, se umple, timpul nu mai este gol, fiecare zi vine cu noutatea ei, care devine mai importantă decât ziua însăşi. Locurile sunt valorizate după cele unde se întâmplă ceva (marile oraşe) şi cele unde nu se întâmplă nimic. Uitate sunt narghileaua, cafeluţa, şiragul de mătănii şi livada. Hainele grele, orientale, care ascund trupul, sunt lepădate pentru haine strâmte pe corpuri atletice. Probabil că cea mai importantă achiziţie tehnologică a momentului este banalul scaun, care aduce schimbarea întregii poziţii corporale. Pe scurt, lumea a început să se agite.
Agitaţia aceea de pe la 1850, noi o avem astăzi înzecită. De fapt, în raport cu noi, balurile şi picnicurile secolului trecut ar trece drept modele de calm, rafinament şi eleganţă. Dacă cei de atunci ne-ar putea privi pe noi, ne-ar considera fără doar şi poate nebuni. În două secole, toată antropologia europeană a fost dată peste cap: nu mai putem sta, nu mai suportăm liniştea, nu mai putem contempla un peisaj static. Pentru ca schimbarea de paradigmă să fie totală, a fost pus la index şi fumatul în spaţii închise. Numai că schimbarea interioară este şi mai masivă, noi am inventat lenea activă, agitaţia sterilă, galopatul pe loc, tremuratul care nu încălzeşte, drumul fără sfârşit, facerea fără fruct. Rabbinul are dreptate, nu numai că lenea duce la nemăsurare, însuşi semnul cel mai sigur al lenei este nestăvilirea. Lucrul are capăt, lenea are doar început fără de sfârşit. Iar cel mai evident zaţ pe care-l lasă lenea este ignoranţa. Atunci când aceasta prinde rădăcini solide, este şi ea, după cum se ştie, fără capăt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu