sâmbătă, 3 septembrie 2016

Aşteptând o minune

Într-o seară, îl văd pe Ştefan gânditor, uitându-se într-o zare care trecea dincolo de peretele casei. Ce faci ?, îi zic. Aştept o minune, îmi răspunde. Hai că-i tare, îmi spun. Şi adaug: ce minune aştepţi tu, Ştefane? Adică, de ce-ai avea tu nevoie de-o minune, în ce scop? Orice minune, numai minune să fie, îmi răspunde.

În termenii basmelor nemuritoare, Ştefan sta între două lumi, la marginea apei dar şi la marginea pământului, şi aştepta să se întâlnească cu peştişorul de aur. Fără nicio dorinţă, nici măcar dorinţa ca peştişorul să-i împlinească vreo dorinţă, copilul era în expectativa minunii pure, fără finalitate. A-i cere ceva peştişorului de aur înseamnă a rata exact întâlnirea, prezentul, concentrându-te pe ce-ai lăsat în urmă şi pe inginerizarea viitorului.

Suntem educaţi să fim orientaţi spre soluţii, boală veche ce ni se trage de la Alexandru cel Mare, cel care a tăiat cu sabia nodul gordian. Soldăţoi prost, macedoneanul n-a înţeles că unele probleme sunt frumoase şi în absenţa soluţiei. Un nod care nu se poate desface nu e nod, ci un miracol de care nu trebuie să te bucuri doar tu şi cu şişul tău. În raport cu miracolul, soldatescul s-a poziţionat prost, pentru că l-a subordonat unui scop. Or, nu poţi savura minunea decât dacă scopurile pălesc.

Aristotel spune că, cu cât are mai puţine aplicaţii pământeşti imediate o cunoaştere, cu atât este mai înaltă. Ştiinţa facerii vinului este, după acest criteriu, inferioară ştiinţei rugăciunii. Întâlnirea cu o idee nemuritoare, creată de Logos la începutul lumii, vizita unui gând deplin care te lasă mai priceput şi mai înţelept, ţin mai mult de perspectiva miracolului decât ne putem imagina.

Toată dorinţa de a înţelege, toată metafizica, tot dorul de Dumnezeu, sunt aşteptări pure ale unei minuni, oricum va fi ea, deci orice minune. A te bucura de chipul minunii revine la a nu o pune la treabă, a nu-i da utilitatea proastă după care aleargă lumea. Poţi lua peştişorul de aur şi să-l bagi într-un acvariu în mijlocul unui bâlci la care să tai bilete de intrare. Sau poţi pur şi simplu să-l urmezi tu în lumea lui. Ceea ce, veţi fi de acord, e o minune.

Un comentariu:

  1. România NU este altfel decât celelate state ale lumii. România nu este nici mai frumoasă, nici mai urâtă, românii nu sunt nici mai mari, nici mai mici, nici mai proşti, nici mai deştepţi, pur şi simplu sunt normali. Iar observaţiile lui Lucian Boia sunt valabile pentru foarte mulţi alţii, din toate colţurile lumii, dintr-un singur motiv: aşa curge istoria, nu exită nici un blestem şi nici o binecuvântare, totul e scris de mâna oamenilor. Aşadar, niciun naţionalism şi niciun complex: viitorul arată aşa cum alegem să ni-l facem noi şi România nu e "mai altfel" în nicio direcţie. În plus, teza inferiorităţii unor rase sau popoare faţă de altele a dispărut (sau ar fi trebuit să dispară) acum foarte mult timp.

    RăspundețiȘtergere