Cei ce salvează lumea

Rabbi Chya, în numele lui Rabbi Iochanan, spune în Ioma 38b: “Un singur drept este suficient ca să salveze lumea.” Făcându-se ecou acestui proverb talmudic, Rabbi Eleazar spune şi el: “De-ar fi fost un singur drept [de la începuturi şi până acum], lumea merita să fie creată.” Subtil şi cuminte, bătrânii doctori ai Legii ne introduc într-o problemă care ne frământă şi căreia noi, modernii, nu-i dă de capăt: problema elitei. Şi asta pentru că, printr-o pernicioasă extensie semantică, noi vorbim despre “elite” aiurea, după criterii aproape exclusiv cantitativiste. Pentru cel care se plasează în perspectiva tradiţională, rătăcirile de tot felul nu au temei, rămânând ceea ce sunt de fapt. De aceea singura elită autentică rămâne ceea ce considerau cei din vechime : oratores, brahmanii, sacerdoţii, rugătorii. În orice societate tradiţională aceştia erau piatra din capul unghiului, întreg edificiul social se raporta la ei.


În iudaism, epitomul dreptului este Iov, multrăbdătorul. Nu e un levit, nu slujeşte în Templu, sacerdoţiul lui nu este deci vizibil. Nu are darul profeţiei, nu este un vindecător, nu scoală morţii din morminte. Îndrăznesc să spun că Iov este nu mai puţin miraculos: el are ca şi cum n-ar avea, trăieşte ca şi cum n-ar trăi, suferă ca şi cum n-ar suferi. Starea lui e cu adevărat paradisiacă, pentru că pe toate le întâmpină fără să le cântărească dacă sunt bune sau rele. Iov ştie că răul, ca şi binele, ţin de părere, de opinie, iar acestea sunt automat nelegitime. Iov sărăceşte, şi nu vede nimic extraordinar în asta. Lui Iov îi mor copiii, şi nu vede nimic extraordinar în asta. Se îmbolnăveşte de lepră, şi nu vede nimic extraordinar în asta.

Normalitatea în care trăieşte Iov, cel bătut de soartă, am regăsit-o într-un proverb care circulă prin Ardeal: “Necazurile sunt pe oameni.” Iov ştie că e om şi că tot ce i se întâmplă este în acord cu esenţa lui umană. Nu creşte peste noapte zece metri, ca Alice în Ţara Minunilor, nici nu este amestecat în cearta unor cărţi de joc. Iov suferă starea lui în lume, şi prin asta ne arată nedreptatea noastră, a celor ce ne plângem, până la urmă, că nu suntem bivoli, sau îngeri, ori scaune. Şi prin asta dreptul Iov devine sfânt, pentru că până la urmă ce este sfinţenia dacă nu potrivirea deplină cu Firea, cu Fiinţa, cu Dumnezeu? Sărac lipit şi nefăcând nimic, pe o grămadă de gunoi, cu corpul prins de putreziciunea leprei, înconjurat de prieteni scârbiţi să-l vadă astfel, Iov este mai aproape ca oricând de motorul imobil al lumii despre care vorbea Aristotel, cel care, nefăcând nimic, pe toate le pune în mişcare, potrivit ordinii. În starea aceea jalnică, Iov restaurează Omul şi salvează lumea.

E curios că, printre hadith-urile Profetului Muhammad există unul care pare să rimeze foarte tare cu cele spuse până acum: “Nicicând, până în ziua de apoi, lumea nu va fi fără patruzeci de drepţi asemenea lui Abraham.” Se ştie ce statut are, în cele trei religii semitice, sacerdotul Abraham, cel binecuvântat de Melchisedec. Încerc să-mi imaginez lumea cu patruzeci de drepţi de o asemenea statură spirituală, ştiuţi dar mai ales neştiuţi, pentru că Dumnezeu e elegant, Dumnezeu e discret. Ei, şi mulţi asemenea lor, sunt elita, ei sunt rugătorii, fiecare invocaţie făcută de ei ţine lumea, pentru ei s-a făcut Creaţia. În Criza lumii moderne, după ce diagnostichează fără greş marasmul în care s-a adâncit Occidentul, René Guénon spune că există o soluţie, o singură soluţie: constituirea unei elite de rugători în chiar inima putreziciunii. Cine, şi din ce punct de vedere eronat şi meschin, ar putea să-l contrazică?