Scopul vieţii tale

Dacă tot ai venit pe acest blog, hai să-ţi spun pentru ce trăieşti. La un drum, n-avem încotro, am să-ţi spun şi cine eşti, prilej cu care s-ar putea să te superi pe mine, pentru că e oricum mai uşor decât să te înţelegi sau eventual să te superi pe tine. Şi n-ai să mai revii niciodată aici. Cum să-ţi spun, e foarte posibil ca tu să fii de fapt în căutarea unei consolări, iar eu nu sunt cu consolarea, cu altceva mă ocup. Ţine minte ce-ţi spun aici: dacă cele pe care le vei citi au să-ţi placă, meritul e al tău. Dacă nu, atunci tot ţie îţi revine în întregime vina. Ca mai toate articolele mele, voi începe printr-o lungă şi nesuferită introducere. Dacă vrei să scapi de tortura aceasta necesară, du-te direct la ultimul paragraf. Desigur, vei pierde exact înţelegerea problemei, dar sunt oameni care confundă învăţatul matematicii cu copiatul rezultatului din coada manualului. Ia ghici, sunt chiar cei care se plâng tot timpul că matematica este nesuferită şi imposibil de înţeles.

În cea mai veche dintre tradiţiile care ni s-au păstrat, adică hinduismul, bătrânii preoţi au decis în urma unui păcat negru ca păcura ce s-a lăsat peste omenire, să-i împartă pe cei vii în patru caste. A fost un păcat cumplit care a îngreunat soarta lumii, o poartă prin care s-a făcut trecerea dintr-o etapă ciclică într-alta, o treaptă peste care umanitatea s-a rostogolit la vale, despre care ştim sigur că s-a petrecut dar a cărui grozăvie n-o cunoaştem în cele mai mici detalii. Că timpul merge în jos o ştiu toate civilizaţiile legate de Principiu, până şi latinii, aceşti americani ai antichităţii, numeau anul dinainte “anno superiore”, anul în curs fiindu-i automat inferior celui ce s-a încheiat, deci şi pentru ei timpul curgea ca o cascadă, numai modernii sunt tâmpiţi cu iluziile lor legate de progres şi de timpul ce ţâşneşte în sus, ca o arteziană.

În momentul acela cumplit, când timpul însuşi îşi ieşise din ţâţână, cum ar spune Shakespeare, bătrânii preoţi, vrând să salveze ce se mai putea salva, au decis să se slujească de transmiterea ereditară a calităţilor şi a defectelor, stabilind oprelişti în calea căsătoriilor ce ar ameninţa să dilueze puţinele dispoziţii spirituale rămase nepervertite între oameni. Pe cei mai apţi de a se dedica rugăciunii şi textelor sacre i-au numit brahmani, adică sacerdoţi. Ei au trebuit să facă jurământ de sărăcie, să-şi dedice viaţa studiului şi ritualurilor sacre, să-şi construiască locuinţe cu faţa spre nord pentru a fi tot timpul răcoroase şi să trăiască din darurile celor din castele inferioare sau din cerşetorie. Pe cei puternici şi deloc proşti i-au numit kshatrya, adică războinici. Lor li s-au construit palate maiestoase în care trebuiau să trăiască detaşaţi de toate bunurile lumeşti, dedicaţi ştiinţei armelor, cărţilor sacre mai uşurele decât cele ale sacerdoţilor şi conducerii drepte şi înţelepte a popoarelor.

Pe cei abili şi potrivit de inteligenţi i-au numit vaysia, adică ţărani, negustori şi meşteşugari. Lor le-au dat câmpurile, mărfurile şi uneltele, punându-i să-i hrănească, să-i îmbrace şi să le construiască locuinţe, arme şi drumuri celorlalţi şi lor înşişi. Lor li s-a permis să aibă avere şi să se bucure de ea în decenţă. Pe cei care au rămas, cei mai mulţi la număr, un pic inteligenţi, i-au numit sudra, adică servitori. Rostul lor deplin a fost să-i servească pe războinici, pe ţărani, pe negustori şi pe meşteşugari. Când împărţeala părea să fie gata, s-a constatat că au mai rămas nişte oameni deloc inteligenţi, fără nicio abilitate specială şi incapabili să înveţe. Aceştia au devenit paria, animale cu chip de om, care nu trebuiau ucise, pentru că hinduşii nu ucid fiinţe vii nici măcar ca să le mănânce, dar cu care nimeni nu şi-a bătut capul deloc.

În lumea asta bine tocmită, cu nimic diferită de celelalte societăţi tradiţionale, fiecărei caste i s-a precizat ce anume trebuie să caute în viaţă, în ce constă împlinirea ei, care sunt reperele pentru ca toţi să ştie în ceasul morţii că n-au trăit degeaba. Fiecare avea alt scop, altă realizare, altă definiţie a perfecţiunii. Dacă încă nu te-am pierdut, citeşte cu atenţie, pentru că acest text este despre ceea ce cauţi tu, adică despre ce fel de om eşti. Să nu crezi că nu faci şi tu parte dintr-o castă, cu certitudine te-ai născut într-una, iar faptul că nimeni până acum nu ţi-a zis asta nu înseamnă decât că într-o lume a dezordinii ca cea în care trăim noi reperele autentice sunt obscure, acoperite cu un strat gros de cenuşă. De exemplu, rostul brahmanilor era acela de a căuta adevărul. Fără posibilitatea de a desfăşura activităţi altele decât cele legate de studiu şi ritualuri sacre, trebuiau să-şi ducă zilele cerşind mâncare şi acceptând darurile credincioşilor. Căsătoriţi, cu copii, mai ales bărbaţii se dedau unei asceze greu de imaginat pentru noi, modernii. Adevărul pe care-l căutau trebuia trăit, citit, meditat, scris, fixat în ritualuri, cu un picior în lumea asta, cu celălalt pe tărâmul de dincolo. Studii pregătitoare, memorarea şi interpretarea textului sacru, post şi rugăciune.

Pentru războinici, scopul suprem al vieţii era supravieţuirea eroică. Deci nu oricum, ci practicând meşteşugul armelor, luptând fără să fugă vreodată de pe câmpul de luptă, gata oricând de sacrificiu pentru suveran sau un prieten, după acelaşi cod cavaleresc pe care-l găsim şi-n islam, şi-n evul mediu european. Supravieţuirea prin foc şi sabie, nu fuga din faţa primejdiei. Cel care trăia viaţa războinicului hindus ştia că zilele lui sunt, toate, în mâna lui Dumnezeu, că perfecţiunea pe care o căuta nu putea fi decât un dar al divinităţii, o gratificaţie în raport cu care voia să se arate cât mai vrednic. Un războinic bătrân devenea prin firea lucrurilor înţelept, era un monument uman venerabil, un om care-şi domina de multă vreme şi mânia, şi frica, şi poftele, şi curajul. Dacă era şi rege, trebuia să fie suficient de abil pentru a se ridica deasupra tuturor intrigilor politice, iar ca judecător trebuia să împartă dreptatea ca un înger.

Celor din casta vaysia li s-a stabilit ca ideal onoarea. Erau carnea regatului, ei produceau bunurile şi tot ei mânuiau banii. Adesea, erau mult mai bogaţi decât războinicii şi categoric avuţi în raport cu preoţii, cărora le era interzisă posesia bunurilor lumeşti dincolo de strictul necesar. A fi onorabil când ai mâinile pline de bani este unul dintre cele mai grele lucruri din lume. A avea un nume bun într-o societate în care minciuna nu se iartă, a fi cinstit ştiind că cinstea nu se pierde decât o singură dată, acestea erau ale negustorilor, ale ţăranilor şi ale meşteşugarilor. Primele trei caste aveau rânduită o iniţiere, în urma căreia li se spunea “născuţi a doua oară”. Doar că iniţierea preoţească era una intelectuală, adică privea activarea unor facultăţi ale intelectului net superioare raţiunii de care noi, europenii, suntem atât de mândri. În vreme ce războinicii şi negustorii aveau parte de ceva mai accesibil lor, o iniţiere devoţională, bazată pe iubire şi jertfă de sine.

Rămâne a patra castă, cea pentru care nu exista posibilitatea unei iniţieri, membrii ei nefiind capabili s-o valorifice. Să nu vă imaginaţi că oamenii erau prizonierii naşterii lor, nici pe departe. Hinduismul, ca toate societăţile tradiţionale, ştia prea bine că dintr-o dezordine care ţine de perioada tulburată în care ne aflăm, se nasc oameni prezentând toate caracteristicile unei caste diferite de cea a părinţilor lor. Ei ştiau să-i recunoască şi să-i orienteze pe cei aflaţi excepţional într-un loc cu care nu aveau nimic în comun. Aşadar ultimii, servitorii, trebuiau să caute, în tot ceea ce fac, fericirea. Fără bunuri personale, fără cunoaştere alta decât cea dată de ritualuri şi o cultură orală luxuriantă, fără posibilitatea de a alege pe cine slujesc, fericirea le era dată de devoţiunea pentru Dumnezeu, stăpân şi familie. Fericirea de a nu-şi aparţine, fericirea de a face pe celălalt mulţumit, fericirea de a ocroti, fericirea de a fi util.

Ne apropiem, inevitabil, de sfârşit. Dacă te-am zăpăcit, şi admit că-i posibil s-o fi făcut, reciteşte tot textul de la început şi mai vino o dată aici. O gură de aer proaspăt de munte este cel mai bun lucru din lume, dar produce o ameţeală greu suportabilă pentru cel care a petrecut prea mult timp într-un spaţiu închis. Acum, recapitulează, te rog, şi gândeşte-te ce aştepţi cel mai mult tu de la viaţă. Te frământă adevărul în cel mai înalt grad? Adică, asemeni unui brahman, vrei să afli textura universului, vrei să ajungi la crăiasa crăieselor, în ostrovul florilor? Eşti negreşit sacerdot, iar vocaţia ta se împlineşte sau se va împlini la altar, sau ca depozitar al textului sacru. Poate vrei să trăieşti mult, deşi-ţi pui constant în pericol viaţa, poate ca alpinist, poate ca pilot de curse, ca torreador sau crescător de vipere? Nu te uita la toţi mitocanii care afirmă mai nou că “sunt nişte luptători”, tu chiar eşti unul. Dacă eşti brahman sau kshatrya, toată modernitatea s-a organizat pentru ca tu să-ţi ratezi menirea. Chiar şi pentru negustori mediul nu mai este prielnic: cinstea se reduce mai nou la o chestie de imagine.

Dar, în ceea ce te priveşte, bănuiesc mai degrabă că-ţi doreşti să fii fericit. Nu adevărul, nu viaţa lungă petrecută eroic, nu onoarea, ci fericirea este motorul tău. Mai cred fără îndoială că o defineşti prost, pentru că toată viaţa ai fost dresat să fii prost: crezi că fericirea e totuna cu banii, sau cu satisfacerea plăcerilor de orice fel, ori cu puterea de a dispune după bunul plac de oameni pe care îi transformi în obiecte. Caz în care eşti un mare nefericit care-şi doreşte constant să fie fericit, dar n-are idee cum se face, adică un prost, după cum am zis deja. Sau, cine ştie, ai înţeles că fericirea constă în a fi util cât mai multor oameni, a nu face rău nimănui şi a face binele în modul cel mai dezinteresat. Situaţie în care am putea vorbi de reuşită, pentru că este exact matricea mentală a unui sudra. Ei bine, în cazurile acestea, în care cauţi deci fericirea, sub orice chip am defini-o, te anunţ că nu ştiu ce-i cu tine. Poate eşti un servitor, poate eşti altceva, un leu crescut printre oi, care behăie şi paşte iarbă, după cum spune o parabolă orientală. Tu trebuie să te descoperi, şi o vei face cu adevărat sau vei înlocui fanteziile pe care ţi le-a inoculat societatea cu alte fantezii personale, confundând schimbarea asta cu găsirea sinelui.

Mă opresc aici, ca nu cumva să crezi c-ai citit un text motivaţional. Tot ceea ce am vrut să-ţi arăt este că în ansamblu, lumea noastră este una de sudra. Toate valorile superioare (adevăr, eroism şi onoare) sunt negate, când nu sunt uitate pur şi simplu. Ai fost şi eşti tratat ca un sudra, ceea ce în sine nu constituie un dezastru pentru că sunt foarte multe şanse să nu fii nimic mai mult decât un servitor. Este foarte greu să găseşti un războinic şi aproape imposibil de găsit un brahman în Europa zilelor noastre. De fapt, e aproape sigur că întreg anturajul tău este populat de sudra şi de ceva paria simpatici. Lucrul în sine nu e rău, rău e faptul că vă gândiţi constant la fericire dar vă înşelaţi confundând-o cu lucrurile care n-au nimic în comun cu fericirea. Modernitatea e lumea sclavilor nefericiţi pentru că aspiră constant la nişte lucruri pe care nu le pricep. Sper că te-am pus pe gânduri.