Frânturile zilei (CXII)

Printre categoriile gândirii, una dintre cele mai importante este „le point de non-retour” (punctul dincolo de care nu mai există întoarcere) a lui Elias Canetti. O maşină se îndreaptă cu 100 km/h spre un zid din beton masiv; orice elev care a aprofundat fizica mecanică poate calcula distanţa de frânare în care poate fi evitat impactul. În acest caz ilustrativ, le point de non-retour este limita spaţio-temporală dincolo de care apăsarea pedalei de frânare nu ar mai putea reduce caracterul devastator al întâlnirii. Este relativ uşor de perceput la nivelul acesta grosier, ca de obicei nuanţele sunt cele care pun probleme.

Pe cruce, unul dintre tâlhari este iertat pentru tot şi i se făgăduieşte Paradisul. Religie a optimismului şi a milei divine, le point de non-retour pare a fi setat generic la momentul morţii. Şi totuşi, celălalt tâlhar moare într-ale lui. Când a fost pentru el momentul suprem dincolo de care nicio alegere n-a mai putut schimba cursul ineluctabil al lucrurilor? Să fie disperarea (acedia) printre păcatele capitale tocmai pentru că ne orbeşte în privinţa acestui punct capabil să ne schimbe destinul din temelii? Înclin să cred că da.

Suntem însă copleşiţi atunci când trebuie să aproximăm punctul dincolo de care nu mai există întoarcere pentru o civilizaţie. Mai ales că nu poate fi anticipat, trebuie dibuit undeva în trecut. Hamlet, copleşit de păcatul casei regale care se răsfrânge peste tot universul: „Timpul şi-a ieşit din ţâţână.” Un semn preţios: în punctul fatidic lucrurile îşi ies din matcă, îmbinările se desprind, ceea ce era împreună se dezbină, cele despărţite se aglutinează nepermis. Legi noi înlocuiesc pe cele vechi, lumea se întoarce cu fundul în sus, iar peste cele ce au fost se aşterne uitarea. Mă gândesc că pentru oameni nu poate fi altfel.