Frânturile zilei (CXXIII)

O replică din 12 a lui Nikita Mikhailkov: “Totul este cu putinţă, chiar şi imposibilul.” Vechii greci credeau că pământul este sferic pentru că, după toate calculele lor, pe care nimeni nu le-a contrazis niciodată până astăzi, sfera conţine maximum de volum cu minimum de suprafaţă exterioară. Singura problemă pe care o trecem cu prea mare uşurinţă cu vederea este aceea că nicăieri nu scrie că Pământul ar trebui să conţină maximum de volum cu minimum de suprafaţă exterioară. Avem de-a face cu un model intelectual, cu seducţia inexplicabilă a unei idei pe care nu o putem localiza nicăieri într-un text sacru. Toate celelalte posibilităţi au fost declarate imposibile şi eliminate din câmpul intelectual.

Eu spun, dimpotrivă, că Pământul este, aşa cum afirmă explicit toate textele sacre, plat, aflat în centrul Creaţiei. Ba mai mult, cred că nu are decât o singură faţă, cea pe care suntem noi. Desigur, acest lucru “sare în ochi” ca fiind imposibil, pentru că reperele noastre despre posibil au fost stabilite odată pentru totdeauna în timpul anilor în care am învăţat pe de rost ce este conceptibil şi ce nu trebuie imaginat decât eventual ca literatură fantastică, formă scuzabilă şi amuzantă a onaniei intelectuale. Şi totuşi, stranietatea lumii este mai aproape de noi decât, din cauza acestui abominabil dresaj, ne putem imagina. Câte feţe şi câte margini are o foaie de hârtie? Două şi două, nu încape îndoială.

Dar încape imposibilul. Să decupăm o fâşie de hârtie nu mai lată de un centimetru. Rotiţi unul din capete şi lipiţi-l de celălalt capăt, pentru a forma o buclă. Trasaţi o linie cu stiloul drept la mijloc: vă veţi întâlni cu punctul de plecare după ce aţi parcurs banda integral. Tocmai aţi obţinut un obiect neorientabil şi homomorf, un obiect cu o singură suprafaţă şi o singură margine. Schimbând doar un pic datele problemei, am transformat ceva foarte banal într-o imposibilitate descoperită de Möbius (probabil un pasionat al lucrului manual) în urmă cu mai puţin de 200 de ani. Banda Möbius este probabil cea mai bună dovadă că personajul lui Nikita Mikhailkov nu se înşală, imposibilul chiar este cu putinţă, chiar dacă noi avem dificultăţi majore să-l asimilăm cu mintea noastră.

Îmi este teribil de greu să admit că Dumnezeu ce-l infinit s-a putut limita într-atâta încât să apară oamenilor sub forma uşor asimilabilă a unui dulgher din Nazareth. Sunt cât se poate de şocat de ideea că sacrificiul unui nevinovat petrecut în urmă cu două mii de ani mă absolvă pe mine de păcate. Şi este nevoie de un întreg remorcher teologic ca să mă ducă la altar pentru a-I mânca trupul şi a-I bea sângele, intrând în comuniune cu El. Dacă n-aş fi convins, cu toată fiinţa de care mi se pare că dispun, că imposibilul este cu putinţă, nimic din toate acestea nu şi-ar găsi locul în viaţa mea. În schimb, n-am nicio problemă să admit că Pământul este în centrul universului creat de Dumnezeu, că este plat, nemişcat şi are o singură faţă, că Soarele, Luna şi stelele sunt luminători atârnaţi de o tărie care separă cerul de ceva ce ne este cu totul inaccesibil. Doar scrie în Biblie, nu?