Din Cutia Pandorei, metafora potenţialitatilor pe care femeia le dăruieşte lumii, ultima care ţâşneşte este Speranţa. Nu e promisiunea binelui, altfel am spune că speranţa e una din formele certitudinii, este încăpăţânarea de a crede că fără suport că “până la urmă totul va fi bine”. E opium, înşelăciune, părăsirea realităţii pentru o închipuire fără chip, anesteziere şi bluff sordid. Principala daună pe care o aduce speranţa este incapacitatea celui vrăjit de ea de a-şi asuma tragedia. Fără excepţie, eroii tragici au în comun faptul de a fi descoperit că există viaţă (şi există moarte) în absenţa speranţei. Dintr-un punct de vedere deloc exterior, singura magnificenţă de care a fost capabilă cultura europeană a fost sub zodia scurtă a tragicului grecesc, reluată cu puţin şi trecător succes de dramaturgia unui Corneille, parodiată jalnic de Racine. O întreagă religie, astăzi în agonie, a fost fondată de Cel care şi-a trăit superb calvarul ştiind că nimeni şi nimic nu va lua de la El cupa ce i-a fost întinsă de Tatăl.
Poate fi cu putinţă o tradiţie fără speranţă? Credem că starea normală a unei tradiţii este absenţa amăgirii, iar vechii greci n-au făcut decât să ne avertizeze, în stilul caracteristic lor, în privinţa unui şancru care le rodea cultura agonică. Cel care ne-a spus că, între tigru şi prăpastie, trebuie să-ţi găseşti liniştea necesară pentru a mirosi o floare, ne-a prezentat chintesenţa stării omeneşti care omite posibilitatea speranţei. Sacrificiul de sine din cultura japoneză clasică, cunoscut ca sepukku, şi care nu trebuie asimilat sinuciderii ordinare a omului modern, izvorăşte din aceeaşi ignorare superioară a schimonoselii răului. Şi e de presupus că sepukku n-a fost cândva specific unei insule pierdute în Pacific, mă gândesc la sacrificiul lui Decebal, învinsul.
Păcatul speranţei este acela de a muta centrul existenţei din prezent spre viitor, de la ştiinţă spre credinţă. Cel aflat pe calea spirituală ştie că una dintre pietrele de încercare este să se concentreze pe prezent, pe acum şi aici, să alunge visăraia, oricât de “nobilă” i s-ar prezenta. Că nu e loc nici de speranţă, nici de pandantul ei din trecut, regretul. De amândouă trebuie să se lepede dacă aspiră să devină fiul clipei. Una dintre valenţele ritualului este tocmai suspendarea triadei trecut-prezent-viitor, este exemplificarea perfectă a lui carpe diem. Cunoscătorul este fără speranţă, pentru că nu i se refuză nici trecutul, nici viitorul. În ultimă instanţă, speranţa e operă de credinţă, adică de neştiinţă. Cei care se laudă cu credinţa lor sunt vrednici de milă, pentru că ceea ce e începutul cunoaşterii, pragul şi începutul drumului, nu poate fi obiect de mândrie decât pentru cei care nu s-au depărtat prea mult de el.
Legenda spune că, atunci când zeii au trimis-o pe pământ pe prima femeie, Pandora, au înzestrat-o, după cum îi spune şi numele, cu toate darurile: frumuseţe, înţelepciune, talent muzical, putere de convingere. I-au mai dat şi o cutie conţinând cruzimea, aroganţa, suferinţa, vanitatea, lăcomia, pofta trupească, ura, bolile, lenea, tristeţea, teama şi moartea. Legenda ne mai spune că o zeiţă bună ar fi pus, printre aceste năpaste, speranţa, singura consolare. Mitul e şugubăţ, mitul se deghizează, mitul îi alungă pe cei nechemaţi, păstrându-se pentru hermeneutul care nu se teme să-i spargă coaja. Uneori, ceea ce se spune că este da, este nu, iar ceea ce pare a fi nu, este de fapt da. Când anume? Mi se pare c-am spus deja: uneori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu