Frânturile zilei (CXVI)

Problema cu creştinismul este că rădăcinile lui sunt iudaice şi grecesti, ceea ce din start îi conferă un profil cât se poate de straniu. Evreii considerau (şi consideră) că doar evreii sunt oameni, restul sunt nişte porci. Grecii spuneau cândva că cine nu vorbeşte greceste este bâlbâit, adică are o deficienţă anatomică sau psihologică de natură să-l împiedice să se exprime ca oamenii. Un aer sectar, de excluziune şi negare, n-a încetat niciodată să bântuie practicanţii acestei religii, care n-au făcut economie de anateme nici între ei, atunci când nu s-au tăiat pur şi simplu cu topoarele din dragoste pentru aproapele. Este foarte greu să-l convingi pe un creştin că aproapele lui poate fi orice om, pornind de la simpla solidaritate a celor care împărtăşesc aceeaşi condiţie, îl forţezi prea tare, îi ceri un şpagat teologic. Era un banc cu un evreu care a naufragiat pe o insulă pustie şi a făcut două sinagogi: "Una este sinagoga în care mă duc, iar cealaltă sinagoga în care nu mă duc." Pai, nici noi nu suntem altfel.

Asta explică de ce, de-a lungul istoriei noastre, întotdeauna ne-am grăbit să-i stârpim pe cei care au îndrăznit să fie în altă religie sau să abandoneze dogmele Bisericii. Să-i convertim, să-i botezăm, iar dacă nu se poate, măcar să-i ardem pe rug. Când modernitatea a oferit iluzia naţionalismului, exerciţiul excluziunii era deja format, şi puţine sunt ţările care n-au sucombat în faţa ispitei uniformităţii. Grecii au grecizat, ungurii au ungurizat, dar lasă că şi românii au românizat populaţiile minoritare cot la cot cu restul neamurilor. Oricum o dai, creştinul nu se simte bine decât printre creştini. Dacă e şi naţionalist, se mai închină la un rând de zei, deci exigenţa creşte.

În postmodernitatea târzie, combinaţia asta a dat secta identarienilor, a celor convinşi că identitatea (ce-o fi aia?) trebuie apărată de asalturile necruţătoare ale celor care au altă culoare a pielii, altă religie, alte repere culturale. Asalturi constând în simpla prezenţă pe pământurile pentru care strămoşii şi-au vărsat sângele. În gândirea lor de sorginte magică (modernii sunt la fel de magici ca şi cei din epocile anterioare, doar că nu mai pot recunoaşte magia), refugiaţii de război sunt nişte balauri care prin culoarea pielii, privire şi respiraţie, sunt capabili să-l facă pe identarian să-şi uite limba, obiceiurile şi religia, transformându-l într-un... altcineva. Ce n-au reuşit secolele de ateism, consumism, ideologizare şi parodiere intensă a religiei poate face o femeie cu hijab pe cap, un prunc în braţe şi doi mucoşi cuibăriţi lângă fustă.

Iar realitatea este, fireşte, cu totul alta. În permacultură se vorbeşte despre efectul de lizieră. Pe scurt, acolo unde se întâlnesc două medii diferite (pădure şi câmp, munte şi mare, apă şi uscat), are loc o explozie a diversităţii din care fiecare specie are de câştigat. Întotdeauna liziera pădurii este mai bogată şi decât pădurea, şi decât câmpul adiacent, iar malul apelor adăposteşte o faună şi o floră mai diversă decât restul naturii. Societăţile încă tradiţionale sunt casele mai multor popoare care împart acelaşi teritoriu, păstrându-şi şi limba, şi tradiţiile, şi religiile. Întâlnirea cu imigranţii s-ar putea dovedi un plus şi pentru Europa, şi pentru România. Mai ales pentru România, care se zbate într-o lipsă cronică de soluţii şi perspective. Şi asta pentru că întânirile de acest gen, deloc noutăţi în istorie, sunt schimburi, nu confiscări, din care identităţile au de câştigat, nu de pierdut.