Probabil că cel mai greu este să-i explici unui om faptul că religia sa utilizează enorm de multe “adevăruri-trambulină”. În buddhismul zen, pentru a-l face pe ucenic să intuiască natura acestor adevăruri speciale, există o parabolă clasică: pentru a traversa un lac, un şoricel are la dispoziţie un rând neîntrerupt de frunze de nufăr. Acestea sunt suficient de rezistente încât să-i confere animăluţului puncte unde să-şi tragă sufletul o clipă şi neîntârziat să ţâşnească spre frunza următoare, dar nu au puterea să-l ţină la suprafaţa într-un sălaş cum se cuvine. Adevărurile de lucru, întotdeauna amfibologii, lămuresc un pic realitatea, dar nu au caracter definitiv; te ghidează spre mai mult, dar nu asigură confortul capătului de drum. Şi ele există în toate tradiţiile umanităţii.
Biblia este presărată de nenumărate elemente de antropomorfizare a lui Dumnezeu, care vede, aude, îşi aduce aminte, se mânie, îşi întoarce spatele, se arată, promite, pedepseşte, iartă etc. Doctorii Legii lui Israel sunt unanimi: Scriptura este scrisă în limba oamenilor. Altfel spus, pentru a uşura înţelegerea celor începători în alte teologiei, lucrurile le sunt prezentate familiar, sub forma unor poveşti sacre uşor de asimilat. Însă, în mod evident, Dumnezeu nu poate fi bănuit nici de organe de simţ, nici de corporalitate, nici de sentimente omeneşti, nici că ar fi într-un loc anume (în detrimentul altora), nici că un timp I-ar fi mai prielnic decât altele. Altfel spus, Dumnezeu nu este condiţionat de nimic. Atotştiinţa Lui nu are nevoie de ochi, atotputernicia Lui nu are nevoie de mâini, omniprezenţa Lui nu are nevoie de aripi, deşi putem să-i atribuim şi ochi, şi mâini, şi aripi, dar numai prin efectul unor metafore uşor de asimilat de cei cruzi şi neştiutori.
În Crezul spunem că Iisus şade “de-a dreapta Tatălui”. Atâta doar că Tatăl nu are faţă, şi nici spate, deci nici dreapta, nici stânga, nici sus, nici jos. Cu siguranţă dreapta în care şade Iisus nu este una spaţială, ci simbolică, adică situată pe alt plan de realitate. Frescele în care Tatăl este înfăţişat alături de Fiul ne arată un bătrân cu barbă albă, colilie. Doar că Tatăl nu are barbă şi n-a slujit niciodată de model. În pictura exterioară a Mănăstirii Voroneţ, diavolul apare ca o arătare neagră cu coarne, coadă, ochii roşii şi expresia devastatoare. Pe pereţii unor templuri buddhiste, demonii apar sub forma unor flăcăi frumoşi, cu ghirlande de flori la gât. Cine a înfăţişat adevărul? Şi creştinii, şi buddhiştii, doar perspectiva diferă: creştinii au pictat ceea ce este dincolo de aparenţe, buddhiştii au atras atenţie exact asupra aparenţelor înşelătoare. Este greşit şi superficial să credem că iconografia religioasă înfăţişează altceva decât idei dinamice, hermeneutizabile.
Moise Maimonide ne explică de ce adevărurile-trambulină sunt esenţiale şi de ce familiarizarea cu cele mai înalte formule metafizice nu face niciodată parte din începuturile cunoscătorului celor sfinte. Întâi de toate pentru că acestea nu sunt pentru cei prea tineri, pentru femei şi pentru mulţi dintre bărbaţi. Apoi pentru că ucenicia durează cam patruzeci-cincizeci de ani de studiu zilnic şi viaţă virtuoasă în rugăciune, parcurs de jertfă personală pe care doar puţini sunt dispuşi să-l asume. În acest răstimp, ucenicul poate muri şi, fără adevărurile-trambuline, mântuirea lui ar fi prea puţin probabilă, deci nu putem să riscăm până când se coace într-atât încât să guste adevărurile ultime. Din aceleaşi motive, hrana sugarului trebuie să fie laptele şi niciodată nu începem cu miel fript şi vin roşu, deşi acestea sunt cât se poate de bune, dar nu există sugar care să se poată hrăni din aşa ceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu