Motto: “Căci şcoala de modă veche înţelegea să facă din elevii ei oameni puternici, capabili să înfrunte viaţa, în vreme ce aceea de modă nouă nu face decât să-i înşele (cu “opţionale”, “învăţări prin joc” şi zorzoane multimedia), expunându-i neajutoraţi unei lumi mai brutale ca oricând.”
Volumul publicat de Mihai Maci, lector de filosofie al Universităţii din Orada, este o trecere în revistă lipsită de complezenţă şi speranţe a metamorfozelor postrevoluţionare pe care le ilustrează sistemul românesc de învăţământ. Articol după articol, cititorul se confruntă cu alcătuirea unei imagini de ansamblu în care reforma, cartea, piaţa, criza şi metodologiile sunt piesele unui mozaic. Îndrăznesc să cred că mai bine de trei sferturi dintre cei care au minim o normă în învăţământ au percepţia directă şi brutală, chiar dacă poate nu integrală, a tezelor enunţate şi argumentate în Anatomia unei imposturi... Altfel spus, mulţi vor citi fără să poată scăpa de o supărătoare senzaţie de déjà vu. De o singură întrebare însă nu va scăpa nimeni: cum de sunt cu putinţă toate acestea?
Dacă simţiţi că întreaga Românie este astăzi mai caragialiană ca în urmă cu 100 de ani, că sărăcia de limbaj şi sincopele logice debordează în discursul public şi mass-media, că arghirofilia a rămas unicul motor al acţiunilor publice, că formalismul şi manierismul sunt singurele forme ale seriozităţii care ne-au mai rămas, atunci nu vă miraţi că acestea sunt concomitent maladii ale învăţământului. Pentru că şcoala românească nu poate fi diferită de societatea din care face parte şi pe care o deserveşte. Dacă astăzi “şcoala românească produce tâmpiţi – industrial şi cu metodă” este pentru că întreg contextul românesc, inclusiv proiecţia sa europeană, cere oameni lipsiţi de inteligenţă şi personalitate, necinstiţi, incapabili să se raporteze la realitate altfel decât trişând.
Totul a început cu mercantilizarea învăţământului universitar, urmată la scurt termen de “dedramatizarea învăţământului liceal”. Dacă e pe bani, atunci ştiinţa devine secundară şi ajunge să fie mimată. Oameni care până în 1989 trăiseră într-o relativă sărăcie, s-au trezit în faţa unui potenţial financiar fantastic pe care s-au pornit să-l exploateze, “rentabilizând” studiile superioare. Şi uite aşa au explodat universităţile româneşti de stat şi private, angrenând nimeni după nimeni la cererea de specialişti pe care societatea a formulat-o odată cu implementarea statului de drept, a mecanismelor democratice şi a pieţei libere.
Privind în urmă, inflaţia de locuri în învăţământul universitar a dus la ceea ce orice inflaţie duce: devalorizare galopantă. În loc să însemne întâlnirea cu marile texte ale specialităţii alese, cursul s-a schematizat până la manierism: în loc de exerciţiul gândirii pe marile deschideri ale cunoaşterii, tânărul de azi învaţă nişte noţiuni care “se cer” şi nu depăşesc valoarea a ceea ce oferă Wikipedia. De fapt, după o şcoală axată pe “competenţe”, studenţii nu citesc, în principiu, decât cursurile, iar acestea se prezintă sub forma unor slide-uri în Powerpoint. Cititul cărţilor nu face parte din competenţele studenţeşti, nici redactarea de texte care să nu fie plagiate cu conţinut de pe internet.
Iar studentul este imaginea profesorului universitar (toate gradele incluse). Acesta publică mai mult decât citeşte, mimează actul predării şi actul evaluării, lucrează intens la CV, e într-o continuă goană după “puncte”. Pe scurt, universitarul este un impostor care profită din parodia generalizată, ajuns acolo unde este printr-un concurs de împrejurări care l-a favorizat cândva, dacă nu cumva graţie unei “pile” bine situată în focarul de ticăloşie, incompetenţă şi impostură care este astăzi Universitatea. Nu are cum să transmită dragostea faţă de carte pentru că nu are, nu trăieşte această aventură. Nu-i poate învăţa pe tineri să gândească pentru că nici el nu ştie cum. Nu poate insufla valori morale pentru că acestea sunt, prin definiţie, contagioase, iar universitarul român nu este purtătorul lor.
Atunci când studentul şi profesorul se întâlnesc în acest context, relaţia lor nu poate fi decât falsificată. Ilustrăm această afirmaţie, şi toate cele de mai sus, printr-un exemplu oferit de Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Asemenea întregului învăţământ superior românesc, şi aceasta a fost cuprinsă de mirajul şcolarizării masive. Locurile au crescut pe măsura cererii: 600-700 de studenţi pe an, de la vreo 50 câţi erau înainte de 1989. Doar că a fost clar dintru început că piaţa muncii nu are ce face cu atâţia jurişti, deci la examene a fost întotdeauna masacru.
Foarte bine şi frumos vor spune avocaţii calităţii, doar că numărul enorm de teze punea o problemă practică: ar dura enorm să corectezi sute de teze formate din subiecte redacţionale. Niciun profesor nu poate parcurge în mod serios 2000-2500 de pagini redactate de nişte studenţi sârguincioşi. Şi atunci s-au inventat subiectele grilă, în care studentul trebuie “doar” să încercuiască un răspuns, ori două răspunsuri, ori trei-patru-cinci răspunsuri, ori toate, ori niciunul. Ciaca-paca, evaluarea nu durează mai mult decât o după-amiază şi poate s-o facă şi femeia de servici dacă asistentul universitar e prea ocupat.
Ştiinţa dreptului a fost dintotdeauna discursivă, a cerut parcurgerea de tratate de mii de pagini, apoi de mii de pagini de jurisprudenţă. Nu e vorba de învăţarea unor “reguli”, ci de formarea raţiocinaţiunii juridice. Înainte de a redacta o simplă acţiune de divorţ, un jurist trebuie să fie un cititor de anduranţă. Grilele reprezintă o scurtătură, o simplificare “de lucru”, un exerciţiu de laborator, o convenţie didactică care nu face mare brânză pentru studentul primilor ani. Dar a făcut reale servicii profesorilor care au aglomerat amfiteatrele ştiind dintru bun început că 14 studenti din 15 (putem vorbi despre industrializare!) vor cotiza fără să primească vreodată diploma, pentru simplul motiv că nivelul lor intelectual nu le permite accesul la ea.
Am lăsat din mână volumul lui Mihai Maci cu certitudinea că am citit cel mai amplu diagnostic făcut la adresa învăţământului românesc. Nu, nu există ieşire din actuala paradigmă, întâi de toate pentru că cei care ar trebui să ne conducă la mal sunt chiar cei care ne-au afundat în mlaştină, apoi pentru că nu există voinţă pentru o reformă reală, profesorii nu vor aşa ceva. Desigur, se vorbeşte ad nauseam despre calitate, performanţă, competiţie, dar acest verbiaj n-ar trebui să ne înşele, nimeni nu crede în el. O minciună generalizată impregnează discursurile oficiale despre educaţie, ceremoniale verbale care escamotează realitatea unui colaps ce se încăpăţânează să dureze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu