vineri, 3 noiembrie 2017
Frânturile zilei (CXLIII)
Pe măsură ce se acumulează evenimentele, ajung la concluzie că relaţia dintre Biserică şi Stat nu poate fi DECÂT toxică. Contraexemplu: Ştefan cel Mare merge la Daniil Sihastru ca să-i ceară un sfat. Sfântul e în rugăciune şi nu înţelege să abandoneze canonul pentru persoana fizică de afară. Ştefan aşteaptă, deşi venise cu treburi urgente. După sfat, importantul oaspete venit în vizită este ospătat cu o fiertură de buruieni şi apă. I se permite să doarmă foarte aproape de chilie, dincolo de uşă, unde era cer şi stele cât pentru toată armata moldovenească. Nimeni nu cântă “Vrednic este” pentru că vremea prostiilor festiviste nu venise încă. Dimineaţa, voievodul îl lasă pe sfânt cufundat în rugăciune, şi iese din stânca transformată în chilie aplecând capul.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Schmemann face o observație extrem de importantă, anume că Imperiul Roman nu pare să înțeleagă natura distinctă a creștinismului în raport cu păgînismul și îl tratează în același fel, ca și cum ar fi o componentă a statului. Schmemann identifică, parcă în limbaj antropologic (deși nu lasă să se întrevadă sursa), religia ca funcție a socialului, care însă nu se aplică în aceeași măsură creștinismului. Biserica își negociază distanța față de Imperiu și dubla sa natură („în lume, dar nu din lume“) prin integrare canonică în Imperiu și prin fuga monastică de lume. Cu cît devine Imperiul mai creștin, cu atît mai tare fug creștinii prin monahism din el, dar și această fugă se instituționalizează.
RăspundețiȘtergereRadu Guran
Petre Guran
RăspundețiȘtergerepan an, la diferenta de o litera esti o companie de aviatie americana... 😁
RăspundețiȘtergereIntr-adevar, monahismul, pustinicia, apare cronologic exact, in momentul edictului de la Mediolanum, deci a tolerarii crestinismului si infloreste numeric spectaculos in momentul in care crestinismul devine singura religie a imperiului. Sfintii Parinti ai pustiei au "intuit" oferta lumii (si a statului "simfonic")...