Eu nu sunt unic, nici pomeneală, sunt doar foarte rar. Atât de rar încât probabilitatea să vă întâlniţi cu mine s-ar putea să vă ocolească întreaga viaţă, deşi exist, puteţi fi siguri. Să mă înţelegeţi, nu eu în sensul de barba mea, ori blugii mei, sau geanta mea de piele. Eu în sensul de profesorul de franceză, şi asta pentru că arhetipul specializării mele este fata bătrână cu părul cărunt strâns în coc şi ochelari rotunzi după care te privesc nişte ochi acri. Exact aşa sunt şi eu, doar că pe dos.
Totul a început secolul trecut, la Facultatea de Litere din Iaşi, într-un an cu o prezenţă masculină masivă: eram patru băieţi la vreo cincizeci de fete. Când ne nimeream toţi patru mergeam precum călăreţii Apocalipsei, coapsă lângă coapsă, ca să ocupăm tot culoarul universitar. Generoşi, celorlalţi le dădeam posibilitatea să se strângă la perete. Am vrut să spun: celorlalte. Alexandru a devenit inspector de franceză în Vaslui, pasionat de limba rusă. Cristi este profesor de franceză în Bacău. Adrian a alunecat în alcoolism undeva în Iaşi. Iar eu, fără să fiu unic, nici pomeneală, sunt doar foarte rar.
Prin 2006 m-am nimerit profesor în buricul Clujului, suplinitor pe postul inspectoarei. Singurul an în care n-am fost titular. Am luat o medie atât de mare încât şi acum îmi crapă obrazul de ruşine când îmi amintesc de ea. Doar cinci sutimi mi-au lipsit să mă titularizez pe unul dintre cele două locuri pe care candidaserăm vreo cincizeci de profesori. De ce nu te duci să faci contestaţie, m-a întrebat cineva. Ej nebun, îi zic? Medie ca asta n-am avut şi nici n-am să mai am vreodată, vrei să le dau ocazia s-o scadă satrapii ăştia? Şi pentru ce să mă iau la bătaie, ca să mă titularizez unde se termină Clujul şi începe porumbul?
În cancelarie, în primul consiliu profesoral, când se fac prezentările noilor veniţi, o colegă exclamă suficient de tare încât s-o aud şi eu: “În sfârşit.” O întreb ulterior ce-a vrut să zică: nu cunoscuse niciodată un profesor de franceză. Profesoare cu părul cărunt strâns în coc şi gura suptă ca o tăietură de cuţit, da. Şi atunci m-am gândit că printre satisfacţiile care ţi se oferă dacă eşti rar, fără să fii unic, este să auzi ceea ce va auzi Iisus la a doua venire: “În sfârşit.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu