Frânturile zilei (CLIII)

Deşi nu am nici măcar vreo cusătură din stofa unui întreprinzător, cred că într-o zi voi crea un cimitir imaginar al categoriilor gramaticale pierdute de la Turnul Babel încoace. Un loc unde să venim cu toţii, să ne reamintim de cei dispăruţi, să facem o pomană ritualică, să mai schimbă veşti despre muribunzi. Mă pot ocupa de monumente şi de epitafurile corespunzătoare: “Aici zace numărul dual, de care limba latină s-a lipsit încă de la tristele ei începuturi.” Sau, mai încolo, împodobit cu flori de nu-mă-uita: “Aici sunt resturile gramaticale ale genului neutru, pe care limbile romane din apus nu l-au preluat, lăsând limbii române şi dialectelor ei balcanice greaua misiune a supravieţuirii lui.” Asta ar fi chiar paradoxal, un mort acolo care-i viu aici, dar cine spune că nu i se cuvine un mormânt? Mai încolo, un mausoleu pentru cazul locativ, existent în sanscrită dar dispărut în latină. Un monument ţanţoş pentru cazul instrumental, topit în ablativ, dizolvat şi ăsta în dativ. Putem face şi un parcurs-test intitulat sugestiv: “Recunoaşteţi mortul?”, de la va fi venind la n-ar mai fi venit, timpuri verbale pe care nimeni nu mai stă să le dezlege. Mai colea, sub un tei, să-l plângă blond şi mult, facem o groapă pentru mai mult ca perfectul care n-are ce căuta într-o lume aproximativă. Lângă el, cu fluieraş de soc la cap, lucrăm deja la ceva acătări pentru perfectul simplu, timpul gnomic. Facem şi-un bal mascat: conjunctive cu valoare de imperativ, prezent cu valoare de viitor dansând printre triste şi neînţelese figuri retorice. Ce ziceţi, veniţi? Dau de băut pentru morţii ăştia până ne semnăm pe pereţi.