Dogma este încercarea de a transpune în cuvinte ceea ce nu poate, prin însăşi natura lui, de a fi transpus în întregime în cuvinte. La origine, dogma este diafană, parţială, problematică şi paradoxală. Este punctul de pornire al unei reflecţii care izbuteşte doar dacă ajunge dincolo de cuvinte. Spiritul dogmatic este transformarea dogmei într-o măciucă. Tragedia este că spiritul dogmatic nici nu are nevoie de dogme autentice, el se mulţumeşte şi cu prostii, şi cu erori, şi cu lucruri aflate vădit în răspăr cu adevărul. Niciodată n-a fost mai dogmatică lumea ca acuma, când toate dogmele au fost demult aruncate la gunoi şi călcate în picioare.
În nicio religie, în afara creştinismului, nu există ceva care să aducă măcar de departe cu dogmele. Adică o formulare în cuvinte cu pretenţia de a fi definitivă şi imuabilă. Încrederea că adevărul ar putea fi exprimat în cuvinte fără să rămână nimic în afara acestora este ceva ce ne este propriu doar nouă. Creditată cu un conţinut pe care nu-l are şi nu-l poate avea, dogma pendulează între osificare şi carnalitate. În loc să fie transparentă, formularea dogmatică este opacă asemenea unui geam de sticlă vopsit în negru, e o anomalie şi o trădare a rostului. În ultimă instanţă, pretenţiile dogmatice apăsate sunt semnul cel mai sigur al ignoranţei, pentru că cel care ştie nu vorbeşte, iar cel care vorbeşte nu ştie. De dogmă nu scapi decât prin apofază, cuvântul creştin pentru metafizică – Dumnezeu “nu e [...], nici duh, cum îl cunoaştem noi, nici fiime, nici părinţime [...]” (Dionisie Areopagitul, Teologia mistică, cap. V).
Trebuie să ne resemnăm, între dogmă şi excelenţa spirituală nu există nicio condiţionare reciprocă. În 1054 papa îl excomunică pe patriarhul Constantinopolului, patriarhul îl excomunică pe papa de la Roma. Teologic vorbind, îşi refuză unul altuia calitatea de creştin (arogându-şi prerogative divine), şi consideră în plus că biserica din spatele celuilalt l-a trădat pe Hristos. În ciuda acestei rupturi majore, ambele ramuri ale Bisericii continuă să dea naştere la sfinţi şi sfinte sute de ani după eveniment, până în zilele noastre. Dobândirea conformităţii cu Fiinţa nu este nici afectată, nici condiţionată, de filioque, de filetism, de purgatoriu, de imaculata concepţie, de celibatul preoţilor, nici de vreun tratat de dogmatică oarecare. Daca dogmatica ar fi mântuitoare ne-am mântui citind dogmele, iar dacă ar fi sfinţitoare ne-am sfinţi recitându-le. Pompos rostite în timpul serviciului duminical, articolele de credinţă servesc de minune pentru mobilizarea dispreţului şi a orgoliilor interconfesionale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu