În 1928, într-o expoziţie, pictorul francez René Magritte pictează o pipă şi scrie deasupra ei: “Ceci n’est pas une pipe” (Aceasta nu este o pipă). Oamenii se adună, se zgâiesc şi se contrazic: ba da, dom’le, cum să nu? Ba că nu, dom’le, eşti nebun? Se discută aprins, se argumentează, se râde copios iar unii se enervează de atâta prostie câtă poate exista pe lumea asta. Târziu, spre finalul expoziţiei, pictorul catadicseşte să întrerupă comentariile: “Nu este o pipă, pentru că nu se poate fuma cu ea”. Altfel spus, imaginea nu este obiectul.
În 1930, cercetătorul american independent Alfred Korzybski publică prima ediţie a unei lucrări 800 de pagini, Science and Sanity. Era la a doua lucrare publicată şi dădea naştere unui domeniu nou al cunoaşterii, semantica generală, pornind de la o teză formidabilă: cuvântul nu este obiectul. De numele lui va fi legat dictonul: “Harta nu este teritoriul”. Toată lucrarea este echivalentul unui duş îngheţat peste toate automatismele şi certitudinile noastre seculare legate de cunoaştere. Matematica, fizica, chimia ş.a. sunt limbaje iar toate lucrările care se revendică de la ele sunt literatură pură, cu nimic diferită de logică, retorică, beletristică. Promisiunile pe care ştiinţele “exacte” le clamează sunt iluzorii, iar faptul că le valorizăm mai mult decât pe cele “umaniste” ţine de ignoranţa şi dorinţa noastră de a ne lăsa purtaţi de nas. Nu există mai multă valoare de adevăr într-o lege a fizicii decât în descrierea unei case ce stă să se dărâme.
Dacă totul este limbaj, atunci putem cunoaşte atât cât structura limbajului ne permite, spune Alfred Korzybski, adică puţin şi circumstanţial. Iar exemplul este clasic: modul în care romanii notau numerele solicita enorm inteligenţa fie şi pentru calculele aritmetice simple; matematica se naşte cu cifrele indiene pentru că limbajul conferit de acestea facilitează accesul la un nivel de abstractizare pe care celălalt cod îl împiedica. Neexistând limbaj perfect, nu putem ajunge decât parţial la realitate, iar aria rezultatelor pe care le putem atinge este riguros limitată de structura limbajului de care dispunem. Mai mult decât atât, nu putem progresa decât în măsura în care conştientizăm limitele vehiculului intelectual folosit în drumul nostru spre real.
Şi aici avem o consecinţă cel puţin interesantă: cei mai mulţi dintre oameni se mulţumesc să înveţe diferite trucuri care ţin strict de limbaj şi care pentru ei se confundă cu o cunoaştere a cărei existenţă reală şi misterioasă nici măcar n-o bănuiesc. Altfel spus, dacă limbajul mediază cunoaşterea, oamenii nu cunosc, oamenii recită literatura care le-a fost transmisă sub diferite denumiri: matematică, fizică, istorie, geografie ş.a.m.d. Ironia este că recitarea îi face fericiţi pentru că o confundă cu realitatea, fără să le treacă prin cap că sunt la fel de ridicoli ca nişte papagali care pot învăţa orice fără să pună deloc sub semnul întrebării ceea ce spun şi incapabili să verifice valoarea de adevăr. Trezirea se petrece atunci când “conştientizăm abstractizarea”, ceea ce e la fel de greu şi de improbabil ca performanţa unui peşte de a conştientiza apa, ca să-l parafrazăm pe McLuhan.
Foarte interesantă perspectivă, care o dublează pe cea din Orient.
RăspundețiȘtergereÎn unele tratate orientale, limba sanskrită este considerată o limbă sacră. Cele 50 de foneme ale sale sunt privite ca niște energii creatoare primordiale ale lui Dumnezeu, care corespund celui mai înalt nivel al Logosului. Înpărțirea lor în diverse clase (vocale, semivocale, consoane, acestea fiind la rândul lor de mai multe tipuri) nu este deloc întâmplătoare.
Ulterior, fonemele se combină în cuvinte sau mantre, care corespund celui de-al doilea nivel, respectiv cel al simbolului. În sfârșit, mantrele se combină, la rândul lor, în propoziții și fraze, aflate pe ultimul și cel mai grosier nivel.
Iar frazele alcătuiesc, împreună, gheața de pe oceanul pe care navigăm cu toții și căruia îi spunem lume sau univers. Această gheață nu este falsă sau iluzorie, doar superficială; în ea, adâncimile oceanului se reflectă foarte vag și distorsionat.
Aș spune că științele umaniste și arta în general, care recurg deseori la metafore și simboluri, au potențialul de a-ți oferi o cunoaștere mult mai adâncă decât științele exacte, care rămân înghețate la nivelul frazei discursive.