Ieri am discutat cu Mane. Sigur nu-l ştiţi pe Mane, de aceea vă spun eu cine este. Mane a fost vecin cu noi, perete în perete, până în urmă cu vreo 7-8 ani, când s-a cărat în Spania. De chemat îl cheamă altcumva, noi îl ciufăleam Mane, cum se zice în Ardeal, pentru că omul avea o meteahnă: punea manele pe stadion cu boxele lui pentru ascultat manele pe stadion date la maxim. Atâta doar că, neavând stadion, se descurca şi el cum putea în dormitor, perete în perete cu noi precum şi cu alţi vecini.
Acuma, pe mine nu m-a deranjat niciodată, pentru că oricum pe vremea aceea dormeam într-o cameră dincolo de hol, deci aveam între noi o incintă care amortiza oarecum sunetele. Plus că noi în general dormim ca urşii, poţi să te joci cu rotopercutorul şi nu deranjezi. Dar în noaptea aceea am auzit totuşi soneria care urla ca disperata, apoi pe nenea acela serios care a strigat în interfon: POLIŢIA!, şi am avut vreme să-mi fac un scurt examen de conştiinţă înainte ca echipa să bată la uşă şi apoi să mă salte. Doar că nu veniseră pentru mine, veniseră pentru Mane, care însă i-a lăsat să se agite cam un ceas pe casa scărilor, semn că poliţiştii aveau plămâni mai slabi decât Vali Vijelie, Adrian Copilul Minune şi cine mai era în vogă atunci.
În întâlnirile din timpul zilei, Mane era de o politeţe ireproşabilă, deşi în cartier mergea înconjurat de aura omului care făcuse puşcărie. N-am aflat niciodată de ce, însă administratorul spunea plin de compasiune că fusese bătut de soţul de-al doilea al maică-sii, că nu-i fusese deloc moale după moartea tatălui său bun. Nu-mi amintesc să-l fi văzut niciodată zâmbind, deşi întreţinea relaţii de camaraderie cu câţiva băieţi din cartier, cu care se strângea uneori în casă şi asculta muzică proastă bătând din palme. De fapt, m-am prăpădit de ilaritate cu incompatibila în vreo două rânduri ascultându-i cum bat ritmat din palme, imagine pe care n-am putut-o niciodată pricepe, adică cum vine asta, să stea 4-5 dulăi cu ţigara în colţul gurii şi berea între picioare, bătând ritmul din palme, fără să scoată o vorbă, aşa? Chestia asta şi acuma mă cutremură de râs, n-o pot asimila şi pace.
Eh, şi dacă tot am dat de Mane, l-am întrebat cum e. Slugă la străini, dacă ar fi salarii de trăit în România şi mâine s-ar întoarce, şi mulţi români ca el. Unora le este bine, altora mai rău ca acasă. Nu-i trebuie relaţii cu românii în Spania, sunt ca lupii înfometaţi acolo şi se sfâşie între ei, fac tot ce n-ar îndrăzni să-i facă unui spaniol, pentru că sunt de acelaşi neam, se cunosc. Nu, nu-i trebuie aşa ceva, stă deoparte, cu câinii lui. Cinci câini pitbull, cu acte în regulă, cu vizite la medicul veterinar, cu licenţă, pentru că în Spania dacă te prinde fără acte la un câine plăteşti minim 600 de euro amendă şi-ţi ia şi animalul. A investit un pic în ei, acuma încep să apară şi rezultatele, puişorii sunt scumpi şi are trei căţele pentru montă. Iese cu toţi pe stradă, în lesă şi cu botniţă, un spectacol. Excelenţi câini de pază şi foarte buni pentru clima de acolo.
Înainte de a pleca din România, Mane şi-a făcut un tatuaj pe faţă: o lacrimă albastră sub ochiul stâng.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu